Teribil se mai scuipă

Viața de pieton se face tot mai vitregă în România. Știm foarte bine ce cantitate de risc e cuprinsă într-o banală traversare de stradă prin locul special dar inutil marcat, numit „zebră”. Înainte de a pași pe trecerea special amenajată pentru el, pietonul trebuie să se roage fierbinte la Dumnezeu sau, dacă e cazul, la Allah ori la altă divinitate corespunzătoare. Iar apoi e musai să calce dungile zebrei cât mai repede și cu atenția ramificată în patru, fiind aproape luat la țintă de către șoferii furibunzi.
Unde se grăbesc toți acești virtuali ucigași? Nici ei nu știu să răspundă. E un paradox aici: într-o țară atât de înceată, unde schimbarea unei mentalități depășite durează cu zecile de ani, viteza legală e considerată o insultă la adresa șoferilor.
Nici trotuarul nu mai este sigur pentru pieton: bicicliști cu frunți minuscule se strecoară în slalom printre trecători; puști și puștoaice cu imbecilitatea pusă pe role transformă asfaltul în pârtie. Atât de iuți și imprevizibili ni se înfațișează, încât e o realizare să scapi necotonogit.
A treia mizerie a ocupației de pieton e o producție chiar a unora dintre pietonii înșiși. Fiindcă nu se pot abține să scuipe public, puțini recurg la batistă ori la alte soluții civilizate. Cei mai mulți o fac fățiș, transformând trotuarul într-o mlaștină salivară, bogată în faună microscopică. Ți-e și scârbă să calci, iar eu pun pariu că unele varietăți de ulcer în asemenea priveliști își au sorgintea.
Mi-ar plăcea ca bicicliștii și roliștii să nimerească, din când în când, în mijlocul acestor meduze alunecoase. Să nimerească, să derapeze și să suporte toate celelalte consecințe.