Terapia lipsei de voință

Trebuie să mărturisesc din start că gândul de a scrie câteva lucruri despre voință nu mi l-a dat vreo oarecare lectură recentă, ci însăși viața cotidiană. Mai exact, constatarea că realizarea oricărui lucru, începând de la cea mai simplă muncă pe care ne-o propunem, cultivarea pământului în gospodărie, îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau aplicarea unor proiecte și până la urmarea cu acrivie a unui program duhovnicesc, toate presupun, fără excepție, voință; desigur și alte calități importante ce se impun a fi puse în valoare, dar care nu fac obiectul discuției noastre. Iar aici trebuie subliniat un lucru extrem de important, și anume faptul că nu mă refer la voință doar în sensul de facultate a sufletului, ci mai ales la acea voință care devine transpusă înact. Altfel, voința nu este altceva decât o abstracțiune. A spune că „eu voiesc să fac cutare lucru”, dar amân asta la nesfârșit sau renunț după primul impuls, nu înseamnă nicidecum voință, ci doar o simplă decizie, care poate fi acceptată la nivel mental.
Însă, există anumite cazuri de blocaj al voinței sau chiar de lipsă a capacității de a voi (abulie) în chiar momentele premergătoare acțiunii și de aceea s-ar putea întreba cineva: „Nu cumva anumiți oameni sunt lipsiți de capacitatea de a voi?” Observând anumite pilde extreme de prăbușire a voinței, ca cel al faimosului Oblomov, din romanul omonim al scriitorului rus I. A. Goncearov, sau surprinzându-ne propria lipsă de voință din unele împrejurări concrete, am fi înclinați să credem că da, unii oameni chiar sunt lipsiți de facultatea voinței, total sau parțial. Totuși, adevărul nu este deloc acesta. Toți oamenii posedă capacitatea de a voi. Faptul că la unii oameni această capacitate este mai slabă până la forme extreme de abulie ține de îmbolnăvirea voinței și face obiectul patologiei acesteia. Dar, repet, toți oamenii posedă în mod cert voință. Cel puțin așa reiese din îndemnul Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine …” (Mt. 16, 24). Socotesc că, dacă vreo categorie de oameni ar fi fost văduviți de facultatea voinței, Acela Care este nemincinos și însăși Dragostea ar fi precizat: „Să-Mi urmeze doar cei ce au voință”. Dar, nefăcând o astfel de mențiune, înseamnă că toți oamenii posedă voință. Și mai posedă ceva ce are legătură directă cu voința, și anume libertatea de alegere.
Totuși, ce ne facem cu neputința de a voi, cu neputința de a ne transpune voința în act, lucru ce reprezintă o realitate și care, chiar dacă la unii nu este o stare permanentă, ne pune în situații extrem de neplăcute în plan social, iar în plan duhovnicesc ne poate conduce spre o stagnare a vieții. Iar dacă viața duhovnicească a creștinului stagnează, atunci relația lui cu Dumnezeu se află în primejdia de a se limita doar la forme și în consecință de a se pierde cu totul. Aceste manifestări ale voinței, sau mai bine zis ale lipsei de voință, nu au trecut neobservate nici de Sfinții Părinți, care le-au lămurit cu deosebită precizie. Astfel, ei au observat că lipsa de voință, numită șiathymia în scrierile ascetice, este o boală a capacității de a voi, legată de multiple cauze, dar și de patimile care lucrează la un moment dat într-o persoană concretă.
Se știe că de această boală a suferit și diaconița Olimpiada, privilegiată de a fi corespondat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care i-a și pus „diagnosticul” și i-a recomandat terapia, desfășurată în patru etape. Mai întâi Sfântul Ioan a constatat că lipsa patologică de voință, acea athymie a Olimpiadei, își trăgea forța dintr-o mare tristețe ce o cuprinsese la un moment dat, dintr-o depresie care-i doborâse sufletul la pământ. Apoi a eliminat cu măiestrie tristețea, prin zugrăvirea de pilde din istoria mântuirii, apte să-i readucă vioiciunea și să-i reorienteze mintea spre scopul vieții. Apoi i-a sădit în suflet bucuria, vorbindu-i despre răsplățile celor răbdători, care încă din această viață se vor mângâia, iar în Împărăția lui Dumnezeu vor primi daruri negrăite. Dar cum succesul unei terapii nu stă doar în valoarea terapeutului, Sfântul Ioan nu a ezitat să-i amintească Olimpiadei că și ea este datoare cu două lucruri: cu ascultarea și strădania de a pune în lucrare sfaturile lui. Aceasta ar fi, convențional vorbind, cea de-a patra etapă în care se realizează restaurarea voinței, cu precizarea că asta se va întâmpla treptat și se va întări pe deplin, ca orice lucru omenesc, în timp. Totuși, exemplul Olimpiadei nu este valabil pentru toate cazurile; există și alte terapii pentru lipsa de voință, întrucât și cauzele ce o provoacă în fiecare dintre noi sunt diferite; rămâne ca fiecare să afle în uriașa experiență patristică ceea ce se potrivește mai bine pentru el. Așa că vom mai vorbi pe această temă!
(Sursa: Ziarul Lumina)