Tenis de maidan

De cele mai multe ori, atunci când vedem la noi petrecându-se vreo chestie care nu pare tocmai în regulă, ne grăbim să urlăm că, pardon, ca la noi la nimenea, că suntem de râsul planetei, că-i o țară de nebuni etc. Și aproape întotdeauna facem și comparații cu lumea „civilizată”, din care ieșim de fiecare dată pe minus. În aceste zile se desfășoară la Londra, de fapt la o margine a capitalei britanice, numită Wimbledon, cel mai cunoscut turneu de tenis de câmp din câte au existat vreodată pe Terra. E turneul cu care englezii se mândresc de o grămadă de ani și pe care absolut oricare jucător își dorește să-l câștige măcar o dată în carieră. Cunoscută fiind și predispoziția genetică a englezilor pentru reguli, exactitate, corectitudine, precum și bunele maniere care cică sunt o a doua natură pentru britanici, te-ai aștepta ca la Wimbledon să fie totul perfect, iar turneul să fie o demonstrație de forță combinată cu bun-simț. Mai ales noi, cei mai bătrâni, ne amintim cum în anii ’60 și ’70 acesta chiar așa și era, astfel încât o simplă vorbă sau un gest ușor necontrolat aducea amenzi uriașe, dacă nu chiar excluderea din competiție. O competiție care începea pe un gazon verde și uniform și se termina tot așa, iarba părând veșnică și mereu proaspătă. Acum, după 3 tururi, mai toate terenurile sunt din pământ, punctat cu smocuri de iarbă ici, colo, astfel încât a spune că suprafața de joc este iarbă pare ușor hazardat. Cât privește publicul, cel care cândva părea decupat din lumea bună a romanelor lui Dickens, acum este un amalgam de cocalari și cântăreți/actori veniți mai degrabă să se arate lumii decât să urmărească jocul. De aceea nu miră pe nimeni că în mijlocul unui punct care era chiar decisiv s-a auzit un urlet animalic (de femeie!), spre uluirea până la îngheț a uneia dintre jucătoare. Evident că adversara acesteia, o englezoaică, a considerat chestia ca normală. Cum tot normal i s-o fi părut ca arbitrul partidei să o fure pe ailaltă de mai multe ori, fără vreo ezitare, iar pe asta, englezoaică unguroaică născută în Australia, să o lase să bată mingea aia de pământul poreclit iarba preț de câte 27 de secunde… că regulamentul îi dă voie doar la 17. Așa încât, dacă mai aveți cumva în cap greșita idee că la Wimbledon e sanctuar, nu maidan, ar fi vremea să v-o revizuiți.