Ieri s-a (re)deschis sala Teatrului Național „Vasile Alecsandri”. A fost construită în doi ani, 1894-1896, și se tot repară de vreo douăzeci. Dacă la cei șapte ani cât a stat închisă acum adăugăm celelalte reprize de reparații capitale, iese un total născător de întrebări: cum se face că strămoșii noștri zideau clădiri unicat în numai doi ani, fără mașinile, sculele și materialele performante de azi și fără fonduri europene, iar noi nu ne învrednicim barem să reparăm în termen ceea ce timpul, firesc, șubrezește? Istoria ultimilor șase-șapte ani oferă ceva explicații: în primii trei, sala a zăcut închisă absolut de pomană. Cum se adjudeca o licitație, cum apărea o contestație. Care se soluționează în justiție, iar justiția română operează cu megatermene, așa că n-ai altceva de făcut decât să numeri trecerea anotimpurilor și împlinirea anilor. După câte știu, contestațiile n-au prea avut câștig de cauză. De pierdut, a pierdut, cu siguranță, Iașiul și cultura română.
Trei ani de zile (după care alți patru), trupa celui mai vechi teatru românesc a umblat cu traista-n băț, închiriind „locații” improprii, construindu-și un „cub” ce nu dă deloc bine în peisajul urban, pierzându-și parte din public, dacă nu și din prestigiu. Cât pe ce să se piardă, prin depășirea termenelor, și banii europeni! Contestatarii sunt bine mersi și nimeni nu le atribuie responsabilitatea directă pentru absurdul interval în care atât Naționalul, cât și Opera, au fost în exil pe coclauri, cu justificări inacceptabile într-un stat civilizat. Nu pot să cred că în vreo țară europeană ar fi posibil să se lăcătuiască trei ani cea mai importantă și reprezentativă sală a ținutului doar pentru iluziile cine știe cărui antreprenor cum c-a găsit fisuri în desfășurarea unei licitații. Ori dacă, totuși, va fi existat câte ceva în neregulă, atunci răspunderea revine la fel de apăsat celor ce nu-și fac treaba pe postata administrativă și ministerială. Bucuria redeschiderii Naționalului nu trebuie să ne facă să uităm că a stat trei ani de zile închis în dorul lelii, răstimp în care nu s-a bătut barem un cui. Chiar nu se întreabă nimeni de ce și cum?
Sala, proiectată de austriecii Fellner și Helmer, cea care a găzduit lucrările Parlamentului în timpul refugiului de la Iași (Primul Război Mondial), mustește de istorie. Mari evenimente, nu numai artistice, ci și politice, s-au desfășurat sub prestigioasa ei cupolă. Au zguduit-o câteva cutremure, a scăpat de bombardamente, dar rămâne constant primejduită de urcarea insidioasă a pânzei freatice. Fundațiile marilor mastodonți de beton construiți pretutindeni în Iași au secționat traseele apelor subterane, le-au întrerupt cursul de secole și afectează acum monumente din zona centrală a orașului, inclusiv temelia bisericii „Trei Ierarhi”.
Vreme de 11 ani, cât am lucrat la Teatrul Național, s-au căutat soluții. Silicatarea propusă de inginerul Moraru (autorul unor miraculoase salvări de edificii în Veneția) începuse să-și arate rezultatele, dar, în anii de după evenimentele din 1989, mai nimeni nu s-a preocupat de starea clădirii. Așa s-a ajuns unde s-a ajuns. Din fericire, fie și cu impardonabilă întârziere, clădirea-simbol a teatrului românesc se redeschide pentru public… Inaugurarea din 1896 a fost fastuoasă. În cuvântul său, primarul Nicu Gane a ținut să sublinieze că „Nimic nu s-a cruțat pentru a se da acestui templu toată maiestatea cuvenită”. Exaltată, „Oda” lui Ion Ianov, răspândită pe fluturași în sală, izbutea să transmită ieșenilor un fior de emoție și mândrie: „Te salut, mărețe templu, tu, al muzelor lăcaș / Care te înalți cu fală în bătrânul nostru Iași”. Aglae Pruteanu și State Dragomir au dat glas unei orații similare, datorată lui N. Volenti: „Templul artei se deschide – cu porți scumpe-mpodobite / Lăcaș sfânt minții măiestre și-armoniei închinat / Pe altaru-i să păstreze glasul patriei iubite / Adevărul vecinic tânăr și frumosul aripat”… Nu s-a remarcat până acum, ori nu s-a bănuit, o anume legătură de istorie literară. O facem noi: printre piesele muzicale compuse ori interpretate cu prilejul inaugurării (Caudella, Flechtenmacher ș.a.) s-au numărat și arii din opere cântate de Valeria Nilda. Cine-i această Valeria Nilda? A studiat la Conservatorul din București și a cântat, la Paris, în compania Elenei Teodorini. Nu-i nimeni altcineva decât a doua fiică a Veronicăi Micle.
Spectacolul „Iașii în carnaval”, prezentat la reinaugurare în regia lui Al. Dabija, va fi comentat cu alte prilej.
