Temeiuri ale rugăciunilor pentru cei adormiți în Domnul (II)

Rugăciunile Bisericii nu sunt eficiente pentru toți cei din iad, pentru cei ce au fost ostili comuniunii, săvârșind păcate împotriva Duhului Sfânt. Cei ce n-au fost lipsiți total de credința în Hristos și n-au săvârșit păcate împotriva Duhului Sfânt pot fi ajutați să „reintre într-o suficientă comuniune cu Hristos”, mai ales dacă au manifestat această dorință la sfârșitul vieții, primind Sf. Împărtășanie.
În această privință este edificatoare întâmplarea istorisită de Sf. Macarie, căruia căpățâna unui preot păgân lovită cu toiagul i-a spus că cei din iad sunt chinuiți de „singurătatea în comun”, pentru că nimeni nu vede fața altuia. Prin rugăciunile sfântului pentru ei, „în parte vede cineva fața celuilalt”. Apoi a adăugat: „Noi, cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu suntem miluiți măcar puțin, dar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu și s-au lepădat de El și n-au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt” (ibidem., p. 324).
Relațiile prin rugăciune sunt cele mai iubitoare relații fiind întărite de Duhul Sfânt. Prin rugăciune vrem ca semenii noștri să trăiască în veci, în fericire, să rămână în comuniune veșnică cu noi.
Rugăciunea pentru altul are la bază răspunderea pusă asupra noastră de Dumnezeu, prin care se experiază legătura în care se află cu acea persoană. Răspunderea unuia față de altul se îndeplinește nu numai prin fapte, ci și prin rugăciuni. Cine susține pe alții, se susține pe sine prin aceștia. Cine vrea să facă efort numai în favoarea sa este „victima unui scurt circuit spiritual; cel ce nu vrea să lumineze pe alții, nu se luminează nici pe sine” (ibidem, p. 326—327).
Efectul rugăciunii este dublu. Puterea divină se revarsă atât asupra celui care se roagă, cât și asupra celui pentru care se roagă.
Răspunzători și pentru cei răposați
Creștinii sunt răspunzători și pentru semenii lor răposați, cu care sunt în legătură de dialog. Rânduielile bisericești săvârșite cu ocazia înmormântării sau pomenirii morților (parastasul, panihida, sărindarele) sunt mijlociri responsabile pentru aceștia, nu simple comemorări.
Când ne rugăm lui Dumnezeu „să pomenească” pe cei adormiți, nu ne exprimăm inițiativa noastră în această pomenire, ci „Dumnezeu consideră necesar și răspunsul celor decedați, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea Lui de ei”, pentru ca să-i facă vii cu adevărat. Numai pentru și prin Dumnezeu ei rămân mereu prezenți și deci vii (ibidem, p. 330—331).
Când cerem lui Dumnezeu „veșnica pomenire” pentru cei adormiți, cerem să fie pomeniți și în prezent și în veci, deci să-i țină neîncetat vii.
Dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semeni se susține și prin fapte, îndeosebi faptele de milostenie (pomenirile, împărțirea de bunuri etc.). Prin acestea mărim sfera pomenirii, intercalând și pe alții în acest dialog.
Pomenirea celui decedat, prin săvârșirea în numele lui a faptelor de milostenie este nu numai un dialog între noi și acela, ci și un răspuns dat apelului celui decedat și lui Dumnezeu, pentru el. „Nu numai noi săvârșim faptele pe care n-au avut ei timp, sau n-au fost în dispoziția de a le împlini cât au fost pe pământ, ci oarecum ei înșiși participă la săvârșirea lor prin noi”(ibidem, p. 332).
Săvârșind binele pe care trebuia să-1 facă alții, împlinim voia lui Dumnezeu ca nici un bine voit de El să nu rămână nefăcut, pentru progresul omenirii. Faptele de milostenie sunt de folos nu numai celor adormiți, ci și celor care le fac și celor care le primesc.
Mai concret, necesitatea și folosul mijlocirilor pentru cei morți își au temei și în Sf. Scriptură, cât și în Sf. Tradiție. Iată câteva mărturii: Vechiul Testament amintește despre obiceiul de a frânge pâine pentru cei morți (Ieremia 16, 7; Tobit 4, 17) și de a posti pentru ei (I Sam. 31, 13; II Sam. 1, 12). Iuda Macabeul se roagă pentru iertarea păcatelor celor morți eroic pe câmpul de luptă (II Macab. 12, 41—46).
Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă zicând: „Faceți cereri, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii…” (I Tim. 2, 1—4), iar Mântuitorul ne asigură că: „De veți cere ceva, în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 14). La acestea adăugăm stăruința Sf. Ap. Iacov (5, 16): „Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului2. O mărturie a grijii pentru soarta celor morți este practica din vremea Sf. Apostoli, interzisă apoi, de a se boteza pentru cei morți nebotezați (cf. 1 Cor. 15, 29).
Mărturii despre existența rugăciunilor pentru cei morți de la începutul creștinismului ne oferă cele mai vechi liturghii, cât și mulți dintre Sf. Părinți și scriitorii bisericești, dintre care amintim pe: Tertulian, Sf. Ciril al Ierusalimului, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Vasile cel Mare ș.a.
Semnificațiile prinoaselor
Prinoasele folosite în cadrul rânduielilor de pomenire a celor adormiți, cât și soroacele, adică zile anumite pentru aceste pomeniri, au o bogată semnificație legată de istoria mântuirii.
Pâinea (sau colacul), numită parastas, simbolizează trupul Mântuitorului Hristos. Ea este împărțită celor ce participă la această pomenire, arătând prin aceasta legătura strânsă dintre cei răscumpărați de Hristos, prin jertfa de pe cruce. Când sunt mai mulți colaci, unii au forma uneltelor de tortura, amintind de jertfa Mântuitorului, ca de exemplu: cleștele, scara ș.a. Coliva, fiind făcută din grâu fiert, îndulcit cu diferite aromate, închipuie trupul mortului, pentru că hrana principală a trupului este grâul. Aromatele reprezintă virtuțile sfinților și ale celor pomeniți. Coliva este în același timp expresia materială a credinței în nemurire și înviere (cf. Ioan 12, 24).
Vinul cu care este stropit trupul mortului sau colacul la parastas simbolizează aromatele cu care a fost uns trupul Mântuitorului Hristos, dar este și o preînchipuire a nemuririi și a vieții veșnice, ca simbol al sângelui — seva vieții (pr. prof. Ene Braniște, Liturgica specială, București, 1980, p. 494—495).
Pomul împodobit cu fructe și prinoase înseamnă raiul în care petrece sufletul celui răposat, dar și pomul din care au mâncat strămoșii noștri și au murit (V. Mitrofanovici și col., Liturgica Bisericii Universale, Cernăuți, 1929, p. 905). Pomul care își pierde toamna frunzele, iar primăvara înverzește din nou este și simbolul vieții și al morții.
Lumânările în cadrul slujbelor pentru cei morți simbolizează pe Hristos — Lumina lumii, întru care avem lumina vieții (cf. Ioan 8, 12), dar și candela credinței și a faptelor bune cu care vom întâmpina pe Mirele ceresc, la sfârșitul lumii (cf. Matei 25, 14).
Ridicarea și clătinarea prinoaselor în timpul ce se cântă „veșnica pomenire” simbolizează comuniunea celor vii cu cei răposați.
Pomenirea individuală a morților se face, după tradiția Bisericii noastre, la anumite soroace, care au o semnificație teologică sau simbolică. Pomenirea mortului se face mai întâi în ziua a treia — care corespunde cu înmormântarea — în cinstea Sf. Treimi, și în amintirea învieri celei de a treia zi a Domnului.
La nouă zile se face pomenirea pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia celor nouă cete îngerești, și în amintirea Ceasului al nouălea, când Mântuitorul a făgăduit tâlharului raiul. La patruzeci de zile se face pomenire în amintirea înălțării la cer a Domnului, pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul celui răposat. Pomenirile de la trei, șase și nouă luni se fac în cinstea Sf. Treimi. Apoi, în fiecare an, până la 7 ani, ziua morții este serbată ca „ziua nașterii întru Domnul”.
În concluzie, cunoașterea temeiurilor rugăciunilor pentru cei morți este de mare preț pentru toți credincioșii spre a rămâne neclintiți în tradiția bimilenară a Bisericii ai cărei fii suntem și care pune la loc de cinste comuniunea dintre cei vii și cei adormiți în Domnul.
(Mitropolit Laurențiu STREZA)