Temeiuri ale rugăciunilor pentru cei adormiți în Domnul (I)

În Sfânta Scriptură întâlnim numeroase referiri la viața viitoare. Iată doar câteva din cele mai semnificative: În Cartea Facerii (25, 8) se spune: „Și a murit Avraam … și a fost adăugat la poporul său …,” iar patriarhul Iacov zice: „Eu am să trec la poporul meu…” (Facere 49, 29). Mântuitorul le spune ucenicilor Săi: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-1 ucidă” (Matei 10, 28). Sf. Ap. Pavel zice: „Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8).
Viața viitoare presupune activitate, însă una superioară celei de pe pământ. Expresia „în loc de odihnă”, din rugăciunea pentru cei adormiți, nu exprimă lipsa oricărei activități, ci, dimpotrivă, o activitate lipsită de orice oboseală. Sufletul, în viața de după moartea trupului, este activ cu toate funcțiile sale. El cugetă, dorește și simte. O dovadă clasică ne-o oferă parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19—31).
1. După moarte nimeni nu mai poate lucra pentru mântuirea sa, „căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Nimeni nu mai are posibilitatea, după moarte, de a se decide pentru bine sau rău, ci va continua linia ce a avut-o în pragul morții. Viața viitoare se pregătește din viața aceasta.
2. Sufletele, în viața de după moarte, vor fi fericite sau nefericite, primind răsplata raiului sau a iadului. Raiul este un loc și o stare unde merg sufletele drepților. Este un loc pentru că sufletele sunt limitate, nu atotprezente, având nevoie de un loc. În rai sunt mai multe stări de fericire, fiecare suflet aflându-se pe starea pe care a dobândit-o: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan 14, 2). „Cel care sădește și cel care udă — spune Sf. Ap. Pavel — sunt deopotrivă și fiecare își va lua plata după osteneala sa” (I Cor. 3, 8).
Iadul este un loc și o stare în care merg sufletele păcătoșilor pentru a-și primi pedeapsa cuvenită, petrecând împreună cu îngerii răi (II Petru 2, 4—9). Chinurile iadului sporesc în intensitate în funcție de mulțimea păcatelor, fiecare primind ce i se cuvine.
3. Potrivit învățăturii Bisericii noastre, după moarte, sufletul are o stare provizorie (definitivă va fi numai după judecata de obște). Este posibilă, deci, o schimbare în starea sa, însă nu prin puterile proprii, ci prin mijlocirea Bisericii.
4. Între cei vii și cei morți există legătura veșnică a iubirii (cf. I. Cor. 13, 8), care ne unește tainic pe toți oamenii.
Legătura și influența reciprocă dintre cei vii și cei morți se numește comuniunea sfinților. Cei douăzeci și patru de bătrâni din Apocalipsă, care reprezintă pe sfinți, au fost văzuți de Sf. Ioan căzând la picioarele Mielului, „având fiecare alăută și cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților” (Apoc. 5, 8).
Dragostea față de noi îi face pe sfinți să-și unească rugăciunile lor cu ale noastre pentru a ne ajuta la biruința ispitelor și la dobândirea mântuirii. Mijlocirile lor sunt bine primite de Dumnezeu. Pe sfinți îi invocăm în rugăciuni pentru a deveni mijlocitori și pentru cei adormiți. Dar, în afară de sfinții canonizați, care se impun în conștiința Bisericii ecumenice — reprezentați prin cele nouă miride de la Proscomidie —nu știm care dintre cei adormiți se roagă pentru noi sau au nevoie de rugăciunile noastre.
Biserica se roagă pentru toți cei adormiți, drepți sau păcătoși, pentru că nu cunoaște starea fiecăruia după moarte.
Pe disc la Proscomidie, miridele pentru cei morți sunt puse toate la un loc. Prin aceasta se exprimă conștiința Bisericii că există o gradație continuă de la cele mai înalte trepte ale drepților, până la cele mai de jos ale păcătoșilor și că „cei declarați drepți la judecata particulară, dar în măsură mai redusă, nu se deosebesc prea radical de cei ce au în ei petele păcatelor în grade mai mici și lăsați în iad”. Aceasta face posibil ca cei din iad, „care nu se deosebesc prea radical de cei din rai, să treacă în rai până la judecata din urmă, prin rugăciunile sfinților și ale celor de pe pământ”.
Cei din rai, chiar din locuri inferioare, rămân în rai, dar „pot progresa la trepte tot mai înalte prin rugăciunile celor de pe pământ și ale lor pentru aceștia și pentru intrarea tot mai activă a lor în comuniune cu Hristos” (Pr. prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, 1978, p. 323).
Cei din iad, dar nu lipsiți total de credința în Hristos, „pot fi mutați și ei în raiul comuniunii cu Hristos” sau pot fi ridicați de la chinuri mai grele la unele mai ușoare, prin rugăciunile celor de pe pământ și ale sfinților, cerute de cei de pe pământ.
(Mitropolit Laurențiu STREZA)