Țelul vieții creștine

În decursul timpului, percepția imediată asupra faptului de a fi creștin a cunoscut variații destul de semnificative. Dacă în anumite conjuncturi a fost accentuată latura mistică, spirituală a vieții creștine, în alte contexte, implicarea socială și dimensiunea critic-profetică asupra lumii a fost cea predominantă.
Încercând o abordare unitară a tuturor acestor perspective sensibil distincte, cunoscutul teolog ortodox pr. Alexander Schmemann punctează un aspect care de multe ori rămâne trecut cu vederea. Creștinul are vocația primordială de a primi creația ca pe un dar de la Dumnezeu și de a o oferi, la rândul său, într-o perpetuă dispoziție jertfelnică.
În textul care urmează, părintele Schmemann identifică pericolul perspectivelor reducționiste, fie ele de factură spiritualistă ori social-activistă asupra lumii. Viziunea sa integratoare lansează o provocare, invitând totodată la meditație asupra clasicei dileme privind adevăratul țel al vieții creștine.
„Omul este ceea ce mănâncă.” Cu această afirmație, filosoful materialist german Feuerbach a crezut că a pus capăt tuturor speculațiilor „idealiste” despre natura umană. De fapt, însă, el exprima, fără să o știe, cea mai religioasă idee despre om. Pentru că, mult înainte de Feuerbach, aceeași definiție a omului a fost dată de Biblie. În relatarea biblică despre Creație, omul este prezentat mai întâi ca o ființă înfometată, și întreaga lume, ca hrană a sa.
Îndemnului de a se înmulți și de a stăpâni pământul, potrivit primului capitol al Facerii, îi urmează porunca lui Dumnezeu dată oamenilor de a mânca din cele ale pământului: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânță… și tot pomul ce are rod cu sămânță într-însul. Acestea vor fi hrana voastră…”.
Omul trebuie să mănânce pentru ca să trăiască; el trebuie să primească lumea în trupul său și să o transforme în propriul sine, în trup și sânge. El este, într-adevăr, ceea ce mănâncă, și întreaga lume apare ca o atotcuprinzătoare masă de ospăț pentru om.
Și această imagine a ospățului rămâne, în tot cuprinsul Bibliei, imaginea centrală a vieții. Este imaginea vieții de la crearea ei și, la fel, imaginea vieții la sfârșitul și împlinirea ei: „…ca voi să mâncați si să beți la masa Mea, în împărăția Mea”.
Două modele de percepție a „lumii”
Am început cu această temă, aparent secundară, a hranei – secundară din punctul de vedere al marilor „teme religioase” ale vremii noastre – pentru că însuși scopul acestui eseu este să răspundă, dacă este posibil, la întrebarea: despre care viață vorbim, ce viață predicăm, proclamăm și vestim atunci când, în calitatea noastră de creștini, mărturisim că Hristos a murit pentru viața lumii? Care este viața care constituie atât motivația, cât și începutul și țelul misiunii creștine?
Răspunsurile care s-au dat urmează două modele generale. Există aceia dintre noi pentru care viața, atunci când este discutată în termeni religioși, înseamnă viață religioasă. Și această viață religioasă este o lume în sine care există separat de lumea secularizată și de viața ei. Este lumea „spiritualității”, și în zilele noastre ea pare să dobândească tot mai multă popularitate.
Chiar și standurile de carte din aeroporturi sunt pline cu antologii de scrieri mistice. Misticismul elementar este titlul uneia dintre ele. Pierdut și derutat de zgomotul, graba și frustrările „vieții”, omul acceptă cu ușurință invitația de a intra în sanctuarul lăuntric al sufletului său, și de a descoperi acolo o altă viață, și de a se bucura de „ospățul spiritual” aprovizionat din plin cu hrană spirituală.
Această hrană spirituală, crede el, îl va ajuta.
Îl va ajuta să-și redobândească pacea sufletească, să rabde cealaltă viață – pe cea seculară -, să accepte necazurile ei, să ducă o viață plenară și evlavioasă, să-și păstreze zâmbetul, toate într-un mod profund, religios. Și astfel, misiunea constă aici în convertirea oamenilor la această viață „spirituală”, în a-i face „religioși”.
Există o mare varietate de accente și chiar de teologii în cadrul acestui model general, de la populara redeșteptare a credinței, la interesul sofisticat pentru doctrine mistice ezoterice.
Dar rezultatul este același: viața „religioasă” o face pe cea seculară – viața mâncării și băuturii – irelevantă, o lipsește de orice înțeles real, cu excepția celui de a fi un exercițiu de pietate și răbdare. Și cu cât „ospățul religios” este mai spiritual, cu atât mai seculare devin semnalele luminoase de neon: „Mănâncă!”, „Bea!”, pe care le vedem de-a lungul șoselelor noastre.
„Activism social” versus „contemplație mistică”
Dar există și cei pentru care afirmația „pentru viața lumii” pare să însemne în chip firesc „pentru mai buna viață a lumii”. „Spiritualiștii” sunt contrabalansați de către activiști. Cu siguranță ne aflăm astăzi departe de optimismul simplu și euforia „Evangheliei sociale”. Toate implicațiile existențialismului cu neliniștile lui, ale neo-ortodoxiei cu concepția sa pesimistă și realistă despre istorie au fost asimilate și li s-a acordat considerația cuvenită.
Însă credința fundamentală despre creștinism, ca fiind, mai întâi de toate, acțiune, a rămas intactă și, de fapt, a dobândit mai multă tărie. Din acest punct de vedere creștinismul a pierdut, pur și simplu, lumea.
Și lumea trebuie recâștigată. Misiunea creștină deci constă în a ajunge din urmă viața, care a luat-o pe căi greșite. Omul „mâncător” și „băutor” este luat foarte în serios, aproape prea în serios. El constituie efectiv obiectivul exclusiv al acțiunii creștine, și noi suntem în mod constant chemați să ne pocăim, pentru că am petrecut prea mult timp în contemplare și adorare, în liniște și liturghie, pentru ca nu ne-am ocupat îndeajuns de problemele sociale, politice, economice, rasiale și de alt fel ale vieții reale. Cărților despre mistică și spiritualitate le corespund, în acest plan, cărți despre „Religie și viață” (sau societate, sau urbanism, sau sex…).
Și, totuși, întrebării de bază nu i s-a dat răspuns. Care este această viață pe care noi trebuie să o redobândim pentru Hristos și să o facem creștină? Care este, cu alte cuvinte, țelul final al tuturor acestor fapte și acțiuni?
„Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om”
Presupunând că am atins cel puțin unul dintre aceste țeluri, ce am „câștigat” atunci? Întrebarea poate părea naivă, dar nimeni nu poate acționa în mod real fără a cunoaște nu numai înțelesul acțiunii, ci și pe cel al vieții însăși în numele căreia acționează. Omul mănâncă și bea, omul luptă pentru libertate și dreptate, pentru a fi viu, pentru a avea plenitudinea vieții. Dar ce este aceasta? Ce este viața vieții însăși?
Care este conținutul vieții veșnice? Într-un final, în cadrul unei analize finale, noi descoperim în mod inevitabil că, în sine și prin sine, acțiunea nu are sens. Atunci când toate comitetele și-au îndeplinit misiunea, când toate documentele au fost distribuite și toate țelurile practice realizate, ar trebui să urmeze o bucurie desăvârșită. Dar de ce ne bucurăm?
Dacă nu știm pentru ce, rămâne aceeași dihotomie între religie și viață, pe care am observat-o și în soluția „spiritualistă”. Fie că „spiritualizăm” viața noastră, fie că „secularizăm” religia noastră, fie că invităm oameni la un ospăț spiritual sau, pur și simplu, ne alăturăm lor la unul secular, viața adevărată a lumii, pentru care ni se spune că Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut, (Ioan 3, 16), rămâne în mod iremediabil dincolo de cuprinderea noastră.
Însă, așa cum am văzut, și Biblia începe cu omul ca ființă înfometată, cu omul care este ceea ce mănâncă. Perspectiva însă este total diferită, pentru că nicăieri în Biblie nu găsim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordărilor religiei. În Biblie, hrana pe care omul o mănâncă, lumea din care trebuie să se împărtășească pentru a trăi îi este dată de Dumnezeu și îi este dată ca o comuniune cu Dumnezeu.
Lumea, ca hrană a omului, nu este ceva „material” și limitat la funcții materiale, diferită, deci opusă funcțiilor specific „spirituale” prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om, și totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viața omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divină devenită hrană, devenită viață pentru om.
Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creație semn și mijloc al prezenței și al înțelepciunii, al iubirii și revelației Sale. „Gustați și vedeți că bun este Domnul!” (Ps. 33, 8)
(Ionuț BURSUC, sursa: www.ziarullumina.ro, Texte selectate din pr. prof. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii, Ed. IBMBOR, București, 2001)