Tehnici de pictură

Tempera:
Picturi executate în tempera se întâlnesc din cele mai vechi timpuri, la grecii antici, egipteni, tehnică preluată apoi de bizantini în pictura icoanelor pe lemn.
Tradiția icoanelor pe lemn în tempera s-a păstrat aceeași timp de sute de ani, tehnica și modul de pictare păstrându-se în anumite manuale de pictură, așa zisele „Erminii”. Suportul de pictat este lemnul foarte bine uscat, peste care se aplică un grund special din clei de oase, praf de cretă, puțin ulei de in sau chiar miere ori săpun de casă, pentru a conferi grundului elasticitate. Peste acest grund se face desenul, apoi se pictează tema propriu-zisă. Pentru o icoană în stil bizantin, culorile de tempera cu emulsie de ou, sunt cele mai potrivite căci în această tehnică se cere ca culorile să se usuce relativ repede pentru a le putea modela. Din această cauză culorile de ulei sunt total nepotrivite datorită perioa¬dei lungi de uscare. Ca liant, pentru culorile de tempera se folosește o emulsie de ou, ceea ce le conferă culorilor pros¬pețime și rezistență în timp.
La finalul picturii icoanei aceasta se lăcuiește cu un vernis special, dar numai după o perioadă de câteva zile, chiar săp¬tămâni, ca să aibă timp să se usuce atât grundul de pe icoană, cât și stratul de culoare. Dacă pictura nu este bine uscată, culorile se vor înnegri în timp și se vor îngălbeni.
În pictura monumentală bisericească, tehnica în tempera nu este la fel de rezistentă în timp ca și fresca, pentru că pictura în tempera este formată propriu-zis dintr-o peliculă de culoare. Aceasta, în anumite condiții neprielnice ar putea să se decojească, pe când pictura în frescă formează un corp comun cu suportul său – stratul de var – datorită procesului de carbonatare a varului.
Ulei:
Pictura în ulei își are începutul probabil înainte de secolul al X-lea, iar apoi după Renașterea din Italia va lua locul celor¬lalte tehnici de pictură datorită ușurinței lucrului și a folosirii culorilor. De asemenea avea și avantaje: se puteau obține di¬ferite efecte prin pensulație, atât transparență, cât și opacitate, în funcție de concentrația de ulei în pigment. Pictura în ulei se poate realiza pe orice suport, în strat subțire sau în pastă. Toate aceste efecte erau perfecte pentru o pictură realistă, așa cum se preferă deja în Apus.
Folosită în pictura monumentală este una dintre cele mai puțin rezistente tehnici. Din cauza peliculei impermeabile de ulei umezeală din perete poate exfolia stratul de culoare. Tot așa, din exterior, se poate forma condens pe suprafața picturală.
Vitraliul:
Vitraliul este tehnica de pictură obținută din îmbinarea unor bucăți de geamuri diferit colorate. Vitraliul a început să fie folosit când tehnica mozaicului era în declin. În Apus, fere¬strele în vitraliu vor excela în complexitate în perioada gotică, în acea perioadă bisericile gotice erau foarte impunătoare și înalte, de aceea era nevoie de mai multă lumină. Ferestrele s-au mărit, spațiul dintre geamuri s-a micșorat, pereții nu mai erau pictați și astfel s-a recurs la vitraliu, singurul mijloc prin care s-ar fi putut da culoare interiorului bisericii.
Tehnica este una grea, căci necesită unelte și cuptoare spe¬ciale pentru prelucrarea sticlei. Colorarea acesteia se face cu oxizi metalici rezistenți la temperaturi înalte de 1200 grade C. Pentru realizarea unui vitraliu se face pentru început un desen cât mai simplu, împărțit în zone colorate. Apoi se face același desen pe un carton care se decupează după fiecare zonă colorată. Bucățile de carton se lipesc de sticla colorată potrivit culorii respective. Apoi se taie sticla la dimensiune și se reface mozaicul acum din sticlă, lipind cu sine subțiri de plumb bucățile între ele.
Într-o biserică ortodoxă pictată se pot monta vitralii, cu condiția să fie mai simple, pentru a nu încărca prea mult spa¬țiul interior, sau ca să nu concureze cu peretele deja pictat. (Pictor Aurora Oltean