Teatrul nu s-a închis niciodată. Nici Nottara, nici altele

Citesc o știre ca o sirenă care anunță războiul. Bat clopotele tuturor televiziunilor, iar războinicii daci ai culturii au aprins focuri pe culmi. ”Asistăm la moartea teatrului”. ”S-a închis Nottara!” – țipă culturalii.
Iubesc teatrul. Eu, ca individ. Adică am o iubire specială pentru regizori, actori, pentru nevăzuții muncitori din culise. Mai puțin pentru unele spectacole în care joacă rolul lui Hamlet, să zicem, unul care a dormit în cameră cu mine și nu pot uita că sforăia sau vorbea în somn. Mi-e greu să mai înghit deghizarea. Dacă s-a nimerit – inventez, firește – s-o sărut pe Ofelia în varianta actriță, mi-e greu să mă despart, văzând-o pe scenă, de tandra ei senzualitate și să plâng când moare știind că avem întâlnire la ieșirea din teatru. E o infirmitate pe care nu mi-o înving.
Ajungând eu în Grecia, când aveam 25 de ani, cu un grup de tineri scriitori din România, între care mă număram, am mers în Pelopones mai întâi la teatrul antic Epidauros și apoi la arenele Olimpiei. Era seară, nu se juca nimic în clipa aceea, marele amfiteatru de piatră, înconjurat cu oleandri și pini, trăia o clipă de respiro. Am mers pe ultimul rând, sus, sus de tot să verific legendara acustică. Am stat pe scaunul de piatră, iar ghida grecoaică, Danae, o brunetă specială, mi-a făcut plăcerea de a rămâne în centrul scenei și, la semnul meu, a dat drumul unei monede care s-a rotit pe lespedea unde jucau actorii. Se auzea perfect, sus, unde eram eu în ultimul rând, fără microfoane, fără sonorizare, fără boxe. Teatrul, de la cel antic și până azi, n-a dispărut și ÎNCĂ SE AUDE. Nici Teatrul Nottara n-a dispărut. Se va muta în altă clădire. De ce nu l-au mutat până acum, având o vizibilă bulină roșie care indică risc mortal la seism? Pentru că pe toți primarii și responsabilii administrării teatrelor i-a durut fix în cur. Acum trei zile, găsindu-mă la București, fiica mea cea mică, Luciana, m-a rugat s-o duc la un spectacol chiar la Nottara. Văzuse reclama la televizor și nu mai agrea ideea de ”iar Țăndărică, iar Creangă”. Ce Dumnezeu, are 8 ani! Am ajuns când nu mai erau bilete, iar pentru altă zi nu am luat fiindcă plecam din București. Spunându-i băiatului meu Arin ce aveam de gând, m-a certat. Cum poți intra în nenorocirea aia de clădire? Se referea tot la riscul de a ne cădea în cap la un, Doamne ferește, cutremur mare. Apoi mi-am amintit și eu taverna din subsol, unde am văzut spectacole bune, dar tot o pivniță a rămas de-o veșnicie. Naționalul lui Caramitru, administrat de el adică, a trecut prin uriașe transformări, cu toate că este nou. Cum de nu s-au găsit bani pentru consolidarea acelei clădiri de prioritate culturală zero? Înțeleg că și domnul director, actorul Mircea Diaconu, azi ditamai europarlamentarul, a avut o bună știință de a face bani pentru el, distribuindu-se, când el, când soția, în toate rolurile, de la regizor, până la actor și sufleor (doar femeie de serviciu nu s-au pus!), dar n-a știut să se bată pentru consolidarea clădirii, iar dacă nu se putea, aparținând altui proprietar (tatăl marelui regizor Ciulei), măcar pentru a obține alt spațiu se putea sforța. Sunt cu duiumul în București. N-a vrut sau n-a putut el, atunci să poată alții. Acum, iute. Să confiște de la unul din primarii șpăgari o casă și s-o facă acolo Teatrul Nottara! Zic primarii șpăgari fiindcă văd că s-au cantonat doar pe Oprescu. Să mute teatrul în casa din Mihăileanu a lui Băsescu, lângă Cișmigiu. E oricum mai mare ca pivnița de pe Magheru. Și mai am exemple.
Nu, nu s-a închis teatrul. Nici Nottara, nici Teatrul Mic sau Foarte Mic (ce idei de gospodar luminat a avut Dinu Săraru, când era director!), nu s-a închis teatrul în general. Teatrul va exista mereu. Pe scenă și, din păcate, și în viață.
P.S.
Învingându-și cu o mișcare rapidă, care nu-i e în fire, lentoarea, Klaus Iohannis a invitat echipa Teatrului Nottara să joace la Cotroceni unde, înțeleg, au și încercat prima reprezentație. Frumos, mărturisesc! Poate că primarul interimar al Capitalei, instalat miercuri, va așeza lângă cele trei priorități pe care și le-a rostit cu voce tare (una era că va da căldură, de parcă asta ar fi o minune, nu o obligație elementară!) și pe cea a găsirii unui spațiu pentru teatrele care stau în clădiri gata să se dărâme dacă suflă vântul mai tare.