Teama și iubirea de Dumnezeu

Teama și iubirea de Dumnezeu în Vechiul Testament. Dumnezeu a dat expresie iubirii care-l caracterizează, aducând de la neființă la ființă făptura umană pe care a înzestrat-o cu chipul Său (Facere 1, 27).
Ca fruct al dragostei divine și chemat să rămână pururea în comuniunea aceasta cu Creatorul său, la adăpostul dreptății și al luminii, omul a fost destinat dobândirii unor înalte daruri care aveau menirea de a-l face să progreseze în asemănare cu Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu oferea omului această posibilitate însemna așezarea de către Dumnezeu a unei temelii pe care omul putea să-și construiască zidul desăvârșirii sale. Menținerea relației cu Dumnezeu presupunea activitate și conferea omului demnitatea supremă.
Omul a fost înzestrat cu voința liberă care se manifesta numai în sfera binelui, deoarece răul încă nu intrase în lume. Liberul arbitru conferea omului personalitate, omul împlinind o serie de porunci ale lui Dumnezeu (Facere 2, 20), fapt care-i conferea o și mai înaltă vrednicie.
Omul își știa condiția existenței, era conștient de caracteristica legăturii cu Creatorul său, îl cunoștea pe Acesta, trăia în lumina Sa și nu se temea. În momentul săvârșirii păcatului se produce ruptura dintre om și Dumnezeu, căderea din comuniune, în întunericul care i-a întunecat și cunoștința și în care a apărut teama (Facere 3, 10). În comuniunea cu Dumnezeu, omul fiind ferit de greșeli nu se temea, dar căzând din ea se teme și se ascunde (Facere 3, 10).
– Păcatul
Păcatul – ca o călcare cu știință a voii lui Dumnezeu – presupune în mod firesc o sancțiune pe care – deși cu frică – omul o așteaptă fiind conștient de încălcarea făcută. Omul vedea în Dumnezeu întruchiparea perfecțiunii și cunoscându-și condiția sa se știa dependent de Creator. Îl iubea pentru perfecțiunea Sa dar în această iubire, păcatul lăsa loc sentimentului de teamă.
Faptul că Dumnezeu poruncește face evident caracterul de dependență în relația om-Creator. Dumnezeu poruncește, omul îndeplinește, și dacă înainte de cădere porunca lui Dumnezeu avea darul de a confirma (atotputernicia Creatorului căruia omul trebuia să-I mulțumească neștiind ce-i frica, după cădere, porunca lui Dumnezeu, pe lângă rolul amintit mai include și amenințarea pentru neîmplinirea ei, amenințare care în condițiile viețuirii în păcat provoca teama.
Dacă înainte de cădere dragostea îl conducea pe om pe calea desăvârșirii, după căderea din comuniunea în dragoste, frica avea rolul de a orienta pe om spre Dumnezeu pe un drum ferit de greșeli. În Vechiul Testament, Dumnezeu face intervenții de amănunt în viața de toate zilele a poporului și în mod evident așează frica la baza relațiilor omului cu Sine, întreținând-o prin afirmarea repetată a însușirilor care formau pentru om idealul la care trebuia să ajungă.
Înainte de cădere nu era necesar ca Dumnezeu să facă aluzie la însușirile Sale deoarece fiind întru dreptate, omul le cunoștea prea bine și ducea o viață conform dorinței divine. După cădere, cunoștința umană s-a întunecat și poporul uită mereu cine este Dumnezeu, de aceea Acesta, nevoind o pedeapsă continuă, amintește mereu de porunci : „Eu sunt Dumnezeu Atotputernic” (Facere 17, 1), adesea alăturând acestei afirmații și pedeapsa pentru neîmplinirea voinței divine și astfel numai gândul la atotputernicia Creatorului să provoace în om frica în cazul călcării poruncilor.
Teama omului de Dumnezeu izvora din dragostea lui Dumnezeu pentru om
Frica de Dumnezeu determina trăirea vieții în evlavie, virtute și sfințenie (De aceea, frica de Dumnezeu era numită nu numai începutul înțelepciunii (Ecleziast 1, 16; Ps. 90, 10), ci chiar plenitudinea ei (Ecleziast 1, 20) sau progresul și desăvârșirea ei. Frica îi dădea omului conștiința inferiorității în virtutea căreia acesta se străduia să placă Creatorului său. Împlinirea legii cu supunere era sănătatea sufletească a sa.
Dorind îndreptarea, Dumnezeu se arăta sever pentru orice greșeală, dă o sancțiune pentru ca omul să nu se încreadă peste măsură în bunăvoința lui Dumnezeu și să greșească mereu. Frica îl ținea pe om în dreptate. Adam păcătuiește, este sancționat (Facere 3, 19) ; Cain păcătuiește, este pedepsit (Facere 4, 12). Pedeapsa trebuie să întrețină frica care putea produce pocăință (Facere 4, 13-14; 32, 10). Când Dumnezeu vorbește, Avraam cade cu fața la pământ (Facere 17). (Pr. Drd. Th. Damian)