Team building

La Șicago prohibiția a trecut de la whisky la goluri. Un meci nul și neavenit cu Columbia, după ce, în aceeași zi, combinata Steaua-Rapid ne-a servit vreo 15 minute de fotbal pe la cântatul cocoșilor, ăia care au mai scăpat de la sacrificare. După victoria cu verzii nord-irlandezi, presa de duminică, pe care aș asemui-o cu șoferii de duminică, s-a extaziat și i-a cerut lui Pițurcă să mai rărească din fițele jucătorilor stranieri, fără a face nominalizări. Și uite că Piți s-a conformat și a lovit exact la vârf. Pentru partida de închidere cu cartelul columbian, l-a mazilit pe Mutu. Cică i-a răspuns obraznic, ceea ce alteța sa regală nu tolerează, cum au făcut alți fraieri ca Boloni (cu Ganea), Lucescu (cu Hagi), Capello (cu Cassano). După boema din vremea lui Puiu, în loc să revenim la normal am nimerit în extrema cealaltă. Selecționerul oscilează între o disciplină de tip grădiniță, cu jucători încolonați cântând “doi câte doi mergem la război”, și una de tip pușcărie cu tricolori în echipament vărgat, putându-și exprima opinia prin răspunsul “Yes, Sir!”. După circul cu Rădoi, exact de asta mai aveam nevoie. Are și Piți ăsta un tact, ceva de speriat…
În concluzie, turneul american a fost mai degrabă o încercare de team building, dar care ar fi putut avea mai multe sorți de izbândă dacă s-ar fi ținut în Poiană, mai puțin rețeta financiară. Totuși, ceva tot mi-a sărit în ochi la meciul cu Columbia. Și m-a făcut să zâmbesc complice. Rădoi și Bănel l-au încercat cu loburi de la distanță pe unicul supraviețuitor al înfruntării de la World Cup ‘94. Numai că premiul Oscar (Cordoba) pentru Folha Seca fusese deja decernat acum 12 ani. Și la Hagi va rămâne!