Te-am zărit printre morminte

Două sunt căile de accedere a răposaților în cartea-dicționar a Cimitirului „Eternitatea”, despre care am scris în tableta precedentă: prima condiție – să fi fost o personalitate recunoscută în epocă și-n posteritate – dar merge și dac-ai avut parte de un monument, bust, statuie, basorelief, piatră tombală cu anume valoare artistică. În cele mai multe cazuri, se întrunesc amândouă criteriile, dar sunt și situații în care numele decedaților nu spun mai nimic, construcția funerară trebuind să preia sarcina legitimării lor ca locatari într-o altă lume ieșeană în care, cum spunea I. Kalustian, „doarme o istorie compactă a spiritului și evoluției moderne românești”. Așa că, rătăcind printre mormintele conștiincios inventariate de Olga Rusu, afli și eroi ai războaielor mondiale, și funcționari CFR, și (foști) mari proprietari, și ofițeri mărunți, și actori de renume, și neveste de rând, și mari oameni de stat, și unioniști, și anti-unioniști, comuniști și anticomuniști – destine împlinite, destine ratate ale unor trecători prin astă lume în care au izbutit să lase urma notabilă a vreunei înfăptuiri, ori barem, la mormânt, o mărturie în piatră cu valoare artistică de sine stătătoare. Cea mai frumoasă statuie din cimitir, realizată de Federico Gaetano Villa în marmură albă de Cararra (1891) îl înfășează pe M. A. Gerian. Nu știu cine a fost acest Gerian. Statuia, rămâne. Ar face figură frumoasă în oricare din muzeele de artă ale lumii – cum și alte lucrări în piatră, marmură, lemn, bronz, realizate în țară sau aduse de peste hotare și instalate la „Eternitatea”, le-ar onora cu prisosință. Scrupulozitatea autoarei a îndemnat-o să încerce a oferi și imagini ale lucrărilor… șterpelite de-a lungul anilor (în special, nu știu de ce, după 1995).
Vedem, în carte, bustul lui V.I. Bejan. Îl vedem și… nu e. După cum nu mai există nici bustul peisagistului Carmazin-Cacovschi (fostul arhitect șef al unor mari orașe: Harkov, Odesa, Ialta, Constanța, Craiova, Iași).
Nu-s singurele lipsă la apel. „Circuitul bronzului în natură” a determinat, probabil, metamorfozarea unor chipuri… în altele. Cine știe care bust mai recent turnat nu tăinuiește, în memoria moleculei de bronz, trăsături din figura predecesorului, aflat cândva pe alt soclu! Fiindcă la „Eternitatea”, cimitir mult schimbat în bine datorită grijii și eforturilor Primăriei, încă… se fură. Până și de la modestul mormânt al părinților mei a fost decupată, cu dalta și barosul (nu aude nimeni?) o piesă ornamentală, care, probabil, va fi ajuns în alt cimitir ieșean.
Nu voi uita niciodată scena la care am fost martor când însoțeam un grup de scriitori basarabeni (Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Nina Josu, pentru prima oară în vizită la Iași – cred că era în vara lui 1989). După ce au aprins lumânări la mormântul lui Ion Creangă, au vrut s-o facă și la cavoul lui Kogălniceanu. Coborâm treptele. Oroare! Zidurile criptelor și plăcile de marmură sunt proaspăt sparte. Sicriul, pare-se, de plumb, al soției lui Kogălniceanu este tras afară din criptă, găurit, scotocit. Șuvițe de păr albicios, stofe putrezite, oase gălbui… La plecare, pe treptele înguste, ne încrucișăm cu un echipaj al Miliției, venit să caute amprente. Le-au găsit, cu siguranță, pe ale noastre. Făptașii n-au fost prinși nici până azi.
Fie ca această carte dedicată „Eternității” ieșene să atragă mai hotărât atenția asupra grijii pentru păstrarea memoriei celor ce nu mai sunt și să demonstreze încă odată – dacă mai era nevoie – legitimitatea spuselor lui Asachi: „un popor fără morminte moare și nu poate avea dreptul la dăinuire și istorie”.
Dacă n-ar fi coperta de tot provincială, aș spune că ne aflăm în fața unei monografii-model, impecabilă din toate punctele de vedere.