Străin de diplomație, Traian Băsescu s-a folosit de diplomați. Ca să arunce o găleată de tăcere peste vuietele ălora care o țin de aproape o săptămână tot într-o „întinsoare” – vorba decadentului de Mateiu Caragiale – prin piețe.
Diplomații, oameni răbdători prin natura meseriei și mult știtutori de la câte treburi de mirare au văzut, au ascultat atent, au moțăit neutru și au încercat să analizeze discret, în sine, toleranța timpanului prezidențial la zgomotul colectiv.
Nu știu ce concluzie au tras ambasadorii, care au plecat în urechi cu ecourile vocii unui președinte care, ciudățenie, părea într-o armonie aproape de ideal cu România.
Cu România cuminte și silitoare, care-și plătește datoriile la centimă și care-și flutură cochet batistuța către învestitorii căzuți pradă farmecului său. Cu România care se pasionează de Primăvara arabă, nu de Iarna de la Universitate. Cu România care simpatizează cu nația palestiniană, dar nu pentru că-și scoate pălaria în fața palestinianului Arafat (Raed).
După întâlnirea cu președintele, ambasadorii, obligați la echilibru, vor găsi tâlcul corect al tăcerii prezidențiale (care n-are nimic eroic) și sensul exact (care n-are nimic misterios) al vuietului din stradă.
După întâlnirea cu ambasadorii, președintele și-a oprit un rest de tăcere. Pentru uz personal. Nu, nu este un caz de autohipnoză. E doar pentru trecerea treptată într-un vis agitat. Despre România care nu-l înțelege. Și care, deocamdată, a aruncat somniferele.
Indira Crasnea, indira@mediafax.ro
