Tatuaje

Eram nefericita și costeliva generație a războiului și a secetei; republica română încerca, în copilăria noastră, să ne pună pe picioare blagoslovindu-ne cu o lingură de untură de pește pe zi (ajutor american). Putoarea oloiului de balenă îndesat cu de-a sila pe gât (vocea mamei: „înghite, că altfel nu se poate!”) mi le amintesc și acum, mai ales… când citesc prin presă despre năzbâtiile culturale viguros înflorite în postata fotbalului românesc și, în poze, admir hățișul tatuajelor ce ornează de-a dreptul macabru fotbaliștii noștri. Dar, declar cu mâna pe inimă: cum am înghițit fără să clipesc untura de pește, accept și probele de incultură venite de pe gazon, cu o condiție: dați goluri băieți la Europene, ridicați fotbalul românesc din starea amorfă în care se află și n-o să ne pese cum vorbiți, câți de „love you” vă scrijelați pe piele, poate nici de eternele referiri anatomice pe care obiectivul camerei tv vi le citește pe buze.
Moda bărboșilor încerc s-o înțeleg: mai întâi că bagi spaima în adversar (una-i să te atace un efeb ca Hagi Jr. și alta-i să se năpustească către tine o arătare neanderthaliană precum Voinovici), apoi, scapi de inconvenientele bărbieritului cotidian, nu ți se mai citește limpede vârsta, și nici imprecațiile suburbane pe buze, înjurăturile rămânând morfolite în câlții bărbii. Dar tatuajele? În copilăria omenirii, marcau rangul tribal al individului, ceea ce în fotbal nu funcționează, căpitanul echipei purtând lămuritoarea banderolă. Până pe la mijlocul secolului trecut, tatuajul era practicat de deținuți, prostituate, artiști de circ, marinari & comp. Astăzi, peste o treime din tinerii americani între 18 și 25 de ani arborează tatuaje. Se spune că-i o rezultantă a dorinței exacerbate de impunere cum-necum a identității și de manageriere a impresiei, fiind un tip de aculturație pe care societatea urbană și (mai ales) suburbană de la noi l-a preluat de aiurea.
Teza de licență a lui Mina Minovici (1898) se intitula „Tatuajurile în România” și concluziona că avem de a face cu „snobism și dorință de a atrage privirea”; subiecții, dorind să devină „speciali și mai altfel decât ceilalți – numai că unicitatea persoanei vine din interior și nu din exterior (…) Cu cât suntem mai tatuați, cu atât ne stimăm mai mult; cu cât individul este mai tatuat, cu atât mai mult el are autoritate asupra companionilor săi.” E de discutat, fiindcă pe vremea lui Minovici nu se tatuau fotbaliștii, ci prostituatele și criminalii; se pare, însă, că motivațiile au rămas cam aceleași. De prin 1960, moda scrijelirii pielii face ravagii – de regulă, în rândul celor puțin instruiți și cu un bagaj cultural mai mult decât modest. Astăzi, numai în București funcționează peste 40 de „saloane” ce practică tatuarea, numărul lor crescând constant, semn că afacerea este și de perspectivă. Fenomenul ar putea interesa sociologia, psihologia, antropologia, etnologia, dacă „repertoriul” desenelor încrustate în piele n-ar fi pur și simplu aleatoriu, neavând un temei motivațional capabil să exprime relația ideatică între „operă” (că, de, tatuajul este considerat o „formă de artă”) și persoana ce-l găzduiește. Nudurile și emblematica erotică încă dețin primul loc, urmate de motivele geometric-florale și de imaginile cu caracter religios. Maica Domnului rămâne preferata, numai că printre interdicțiile Vechiului Testament se numără și „să nu vă faceți tăieturi pe trupurile voastre, nici semne cu împunsături să nu faceți pe voi” (Levitic 19,28)…
Fiind de modă veche, eu unul consider că tatuajul nu înfrumusețează, ci, dimpotrivă, urâțește cumplit corpul uman în alcătuirea sa cea adevărată, fiind un semn al culturii șubrede, ca să nu spun direct al inculturii suficiente și agresive. Dar, repet, suntem dispuși, până la urmă, să tolerăm pustiul cultural dacă fotbaliștii, oricât de tatuați, vor face vreo ispravă la Europene! Apoi, sigur că nu se poate generaliza; cândva puteai discuta despre Ceaikovski cu Ivansuc ori Matei, azi doar Dinu are oarece discurs de ținută universitară (inclusiv prețiozitățile) – astea-s excepțiile, regula e cea pe care o vedem. Totuși, n-avem de ce să cerem pionilor de pe gazon desăvârșire într-ale gramaticii, ori ale decorațiunilor corporale, ci într-ale fotbalului.
Dați goluri, băieți, câștigați meritat sau nemeritat grupa, asta ne va face fericiți.
Și sorb lingura cu untură de pește.