Tatăl soldatului

Eroismul se manifestă ca virtute nu doar pe câmpul de luptă, în timpul războiului. La fel de real este atunci când luăm atitudine față de nepăsarea și indiferența noastră. De nefolos este a ne visa făptuitori de vitejii, util și izbăvitor ne este a da atenție unor aparente mărunțișuri, purtându-ne în mod constant nobil, liniștit și cu răbdare.
Un soldat a fost trimis urgent de pe front acasă fiindcă tatăl său se afla pe patul de moarte. S-a făcut această excepție pentru el deoarece era singura rudă a bătrânului.
Când a intrat în camera de reanimare, ostașul și-a dat seama că cel intubat și conectat la tot felul de aparate nu era de fapt tatăl său. Se pare că cineva făcuse o greșeală și că alt soldat ar fi trebuit să fie în locul lui.
Cât mai are de trăit? L-a întrebat tânărul pe doctor.
Doar câteva ore, i-a răspuns acesta. Ai ajuns la timp.
Soldatul s-a gândit la bietul fiu al celui aflat acum în spital, care lupta numai Dumnezeu știe pe unde, la mii de kilometri distanță.
A privit apoi spre bătrânul care, nevăzător, se agăța de viață cu ultimele puteri, în speranța de a-i spune fiului său rămas-bun. Iar tânărul s-a hotărât. S-a aplecat peste bătrân, i-a luat mâna în palma sa și i-a șoptit:
Tată, sunt aici. M-am întors.
Bătrânul a strâns mâna ce i se oferea. Ochii săi bolnavi s-au deschis și au rătăcit prin cameră, iar pe față i-a apărut un zâmbet. Prin gestul ostașului, bolnavul a plecat în veșnicie împăcat și fericit.
(Augustin Păunoiu, sursa: Ziarul Lumina)