De câte ori rătăcesc prin Țara de Sus (bine că s-au mai dres șoselele!) mă abat și pe la Voroneț, lăcaș de care mă leagă una dintre cele mai puternice amintiri ale experienței gazetărești. În urmă cu 47 de ani, reporter fiind la radio, am ajuns, nu mai știu cum și de ce, în pronaosul Voronețului, unde, lucrându-se la pardoseală, s-a descoperit o piatră de mormânt necunoscută. Am revăzut-o săptămâna trecută: motiv floral în centrul lespezii, muchii tocite, înfățișare ștearsă, modestă și cuminte. Întâmplarea a făcut ca, în 1964, să intru în pronaos tocmai când se deschidea mormântul, în prezența unui procuror și a unui milițian de pe la raionul Gura Humorului.
Părea o chestiune simplă, de rutină, nimeni nu se aștepta la cine știe ce revelații, constructorul se grăbea să ajungă la nivelul inițial al pardoselii, nu s-a găsit nimeni care să rostească o rugăciune… Am descris întâmplarea în amănunt, articolul publicat după doi ani în nou-apăruta revistă „Cronica” fiind reprodus ici-colo, inclusiv în presa de limbă română de peste ocean. Mizându-se, întâi de toate, pe senzațional, fiindcă, după ce răngile au săltat lespedea (a răsunat un pocnet de parcă s-ar fi destupat șampanie!) a apărut trupul marelui vornic al Țării de Sus Gligorcea întreg-întreguț! Recitesc cele scrise atunci: sub imperiul emoției, adoptasem un ton de explicabilă exaltare lirică. Pe care l-aș înlocui acum cu o rememorare mai detașat-ponderată, fiindcă a trecut aproape jumătate de veac, sunt, mă tem, singurul care mai poate depune mărturie directă și, cercetând felurite izvoare, am putut urmări cursul valorificărilor arheologice ulterioare.
Relatez sec: marele logofăt și vornic al Țării de Sus Gligorcea (diminutivare palatalizată tipic moldovenească de la Grigore) a fost îngropat în pronaosul Voronețului la 1600. În urmă cu mai bine de patru veacuri! Nu se afla într-o raclă, ci trupul îi era așezat pe o blană de stejar acoperită cu un covoraș de lână ce mai păstra, în anumite porțiuni, motive florale cu colorit neașteptat de viu. Avea aproape doi metri răposatul și dreapta îi era încleștată de mânerul spadei, din care rămăsese doar inima prelungă, asemănătoare unei sulițe mâncate de rugină. Avea fața cafeniu-pergamentoasă și o barbă roșie, ondulată, coborând vălurit peste piept. Capul și-l odihnea pe o pernuță de catifea roșie cândva, sinilie acum; ruptă într-un colț, lăsa să se vadă fulgii de hamei cu care o umpluseră jupânițele răscrucii de veacuri. Răposatul era înveșmântat într-o haină lungă, spuzită cu zeci de bumbișori așezați doi câte doi. Aflat, acum, într-o vitrină a Muzeului de istorie de la București, vestmântul este considerat unul dintre puținele costume medievale păstrate aidoma până-n vremile noastre.
O paranteză: la restaurarea îmbrăcămintei n-au fost invitați să participe muzeografii suceveni, care, lucrând câte trei ani pentru salvarea unui petec de țesătură, acumulaseră oarece pricepere și experiență. S-a apelat la specialiști din Polonia, care, aplicând strașnice metode moderne, au izbutit mai degrabă să dăuneze exponatului decât să-l reînvie!… Se putea distinge limpede și pricina morții vornicului: o rană la genunchi, strâns legată cu feșe de in. Astfel de rană se putea dobândi doar călare – semn că Gligorcea și-a prăpădit zilele în cine știe ce luptă despre care cronicarii nu s-au învrednicit a scrie. De altfel, avea atârnată cu un șnur pe piept, ca un talisman, potcoava calului.
Minunea înfățișării lui Gligorcea s-a însoțit, repede, de minunea mistuirii: la contactul au aerul proaspăt, năvălit în gropniță după 400 de ani, trupul s-a topit instantaneu, devenind cenușă. Hainele au rămas să păstreze forma trupului, ca un cocon chitinos de libelulă din care a țâșnit spre zbor ființa cea transparentă și aripată… M-am zăpăcit în momentele acelea – de fapt, nimeni nu se aștepta să se petreacă astfel de mistuire – așa că n-am declanșat decât târziu bietul aparat „Smena”, care n-a mai imortalizat, în lumina aceea puțină și fără blitz, decât costumul țeapăn și nefiresc bombat, urma spadei, potcoava, pernuța de hamei și covorașul cu șterse geometrii florale. Gligorcea s-a întors în mormânt cu fărașul – nu înainte de a fi găsit, în cenușă, inelul sigilar ce a ratificat identificarea.
Cine intră azi în biserica Voronețului n-are cum ști că modesta piatră de mormânt poartă semnul unei ciudate iviri din străfundurile istoriei (poate structura solului, poate lipsa aerului explică mumificarea), ca și ulterioara mistuire, de parcă totul n-a fost decât visare și închipuire…
