ȚARȚAMURI

Se zice că prostia nu doare. Atunci, de ce să ne legăm la cap? S-o lăsăm în plata Domnului; trece pe lîngă noi, trecem pe lîngă ea – este loc și-n dreapta, și-n stînga. Dar cînd zgîrie, falsifică, agresează, devine contondentă, cum s-o mai tolerezi? Creangă ne-a înfățișat prostia benignă, în stare gemă: drobul de sare în echilibru pe horn, soarele cărat cu obrocul, nucile urcate-n pod cu țăpoiul. N-au decît proștii să-și jelească pruncul amenințat de bulgăroiul de sare, să care-n casă raza soarelui cu obrocul, să vînture cît poftesc nucile cu țăpoiul. Este, nu-i așa, problema lor. Devine și-a noastră cînd ne taie insolent calea prostia bățoasă, mofturoasă și cu pretenții. Cunosc (din păcate!) un june elev, pe cît de repetent, pe atît de motorizat: tat-su l-a dotat cu un Mercedes și, cînd vine (rar) pe la liceu, loaza pune boxele mașinii (care ar putea mobila sonor ditamai stadionul) să ragă la maxim. De ce? De prost ce e. Doar n-o să credem că gustă muzica doar dacă-i sparge timpanele. Decibelii dezlănțuiți nu-s pentru uz propriu; generos, ni-i dăruiește nouă cu unicul scop de a-și evidenția agresiv existența: eu eram acela, eu, iată-mă-s, răsuflu, diger, am Mercedes, sunt teribil, aflați că-s cel mai cel mai, faceți pîrtie, trece Superman-ul, rap-rap-rap! Pur și simplu împuțește sonor cartierul și, după cîtă minte arată a avea, sunt sigur că numai un astfel de specimen a putut așeza pe Internet textul „Profesorii sunt niște idioți. Ei nu știu că nimănui nu-i mai arde de școală, că, în zilele noastre, nimeni nu mai citește o carte.” De unde se vede că, pe alocuri, prostia poate fi și sinceră! Bravo, flăcău! Pune boxele să urle din răsputeri, așa-ți demonstrezi, motivezi și argumentezi trecerea prin astă lume plicticoasă, amorțită și îmbîcsită. Sună tu deșteptarea! Rap, rap, rap! Și cum împărăția prostiei este necuprinsă și nesfîrșită, hai să-i căutăm și alte rădăcini: iată, de pildă, calofilia bleagă. V-ați uitat cu atenția cuvenită la costumele minunaților noștri cîntăreți de muzică populară? În afara unor statornice excepții, iile, ițarii și catrințele ce defilează strident prin dreptunghiul ecranului TV sunt din ce în ce mai încărcate, pompoase, doldora de fireturi colorate țipător – lipsesc (deocamdată) numai cristalele swarovski. Unde-i simplitatea și buna cuviință a costumului popular românesc? Soliștii se înveșmîntează în grele mantii brodate, demne de curtea lui Papură Vodă, poartă cu sumeție bundițe tivite cu fir aurit și nădragi mai încărcați de motive florale decît acoperămîntul Mariei de Mangop! Care zonă etnografică reprezintă ciudatele drapaje? Evident, nici una! După ce că textele sunt cum sunt – adică, în mare măsură, confecționate de „staff’-ul fiecărui solist, iată că și costumația a luat calea contrafacerii calofile, iscîndu-se o adevărată competiție a prostului gust împopoțonat. De la o emisiune la alta, portul popular românesc tradițional este tot mai mult înlocuit de fantasmagorice odăjdii „de firmă”, fiecare străduindu-se să „rupă gura” concurenței („întotdeauna, un prost va găsi un altul și mai mare, care să-l admire” – spunea Boileau). Simplitatea trăistuței și opincilor purtate de Sofia Vicoveanca pare a fi interpretată, acum, ca un semn de sărăcie nedemnă de strălucirea calpă a societății de consum; hai să ne împopoțonăm cît mai spectaculos, altfel ne-o ia înainte curtea regelui Cioabă! Culmea-i că aceste derapaje costumiere sunt trecute în contul tradiției etnografice românești! De unde, de cînd și, mai ales, de ce? Nu vede nimeni, diriguitorii televiziunilor nu observă marea mistificare?… Ei, prostia fiind tot mai fără mărginire, va trebui (de nevoie) să revenim. Că subiecte „la temă” înfloresc pretutindeni, din belșug.