Am în față o carte deosebită: mi-a dăruit-o cândva un sucevean, M.S.V., am scris despre ea mai demult în această rubrică, și revin dintr-o pricină oarecum osebită: trecând într-o „repede ochire” peste pagina de titlu, mi-a sărit în ochi data editării: 1926. Deci, onorabilul op Românii în America, tipărit la București de editura „Cartea românească” și prefațat de Nicolae Iorga, împlinește 100 de ani! Ar merita și cărțile să-și celebreze cumva astfel de performanțe ale dăinuirii, mai ales când repetate republicări atestă menținerea interesului încă păstrată.
Lucrarea fusese inițial destinată ajutorării românului din Ardeal ori Vechiul Regat care izbutise să treacă Atlanticul în vremea de răscruce a schimbării veacului. Cartea semnată de Șerban Drutzu și Andrei Popovici (fost atașat la Legația noastră din Washington) avea să rămână întrutotul singulară, atât prin rara bogăție a informațiilor unice și de primă mână, cât și prin temeinica așezare a cuvântului într-o simplă, dar bine gospodărită limbă românească. „Valurile, vânturile” oceanului păreau să fi fost floare la ureche pentru temerarul argonaut față de marea încercare ce-l aștepta – truda sisifică a noii înrădăcinări.
L-am respectat și admirat întotdeauna pe bunicul meu din Comăneștii Sucevei. Nu l-am cunoscut, nu-l știu decât din fotografia ce mi-l arată, în Canada, cu cravată, baston, monoclu, lavalieră și ceas cu lănțișor, probabil, de aur – dacă n-or fi toate din recuzita fotografului, că Haralambie Iacoban (devenit, cum am mai spus cu alt prilej, Harry Jakob) nu s-a îmbogățit peste mări și țări, ca, de altfel, marea majoritate a românilor bucovineni și ardeleni scăpați din închisoarea kesaro-crăiască. Erau, atunci, circa 15.000 veniți în Canada și 100.000 în Statele Unite. Acum (cifra e din 2021) s-ar afla 216.000 în Canada, respectiv 450.000 în SUA.
N-aș zice că, la noi, se știu prea multe despre viața lor înainte de borna 1989, și chiar nici după (mă refer la primele începuturi ale așezării românilor în spațiul nord-american), fiindcă după Revoluție s-a cercetat excesiv emigrația politică, din considerente, la rândul lor, politice. În satele noastre mai ales, se încetățenise convingerea că „americanii” reveniți în țară după 1918 l-au apucat pe Dumnezeu de-un picior și se întorc acasă peste măsură de bogați, dar cu strict consemn (?) să-și ascundă averile, pentru a nu determina un eventual exod nemăsurat al populației prea încrezătoare.
„Marile averi” prezumate optativ în contul emigranților aveau ceva relevanță doar comparate cu realitatea financiară modestă a românului de rând – câteva mii de dolari aduși cu multă trudă și sacrificii în țările balcanice însemnau acolo o mică și jinduită avere! Transferuri considerabile n-au prea năboit dinspre America către România, iar cele realmente demne de luat în seamă au rămas să-și sporească caratele acolo, în dinamica „Lume nouă”. Enorma avere atribuită public, întemeiat sau nu, remarcabilului general George Pomuț nu l-a putut feri să-și isprăvească zilele într-un cimitir al săracilor…
Nu se vorbea în gazete mai deloc despre bietele iluzii ratate și cruntele eșecuri de care a avut parte țăranul bucovinean de la plug, cel care habar n-avea de engleză și rar călătorise mai departe de târgul de la Cacica ori mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava – că ăsta era, de regulă, universul viitorului emigrant român, căruia i se cerea să parcurgă un drum parcă nesfârșit, extrem de complicat, care și azi, cu facilitățile veacului XXI, pare întâi de toate aventură. Odată hotărârea desțărării luată, se cuveneau adunați banii trebuincioși. Nu era altă cale decât vânzarea animalelor din ogradă ori a unei părți a ogorului strămoșesc, dacă nu amândouă. De bănuit drama celor rămași acasă cu copiii (Harry Jakob a lăsat 11 la Comănești!) acum și făr-de cel mai prețios avut al familiei!
Firmele navale care treceau oceanul pretindeau plată dublă – dus-întors adică. Se spunea că-i o facilitate: întoarcerea cu aceeași companie, oricând ar fi avut loc, aducea cu sine un atrăgător discount. Adevărul-adevărat era altul: trebuia asigurat returul nefericiților cărora li se respingea debarcarea pe continentul american din cele mai diverse motive. Cum ar fi: imigrantul „nu se prezintă cu intenții bune”, a comis în țara lui fapte penale, a fost internat într-o instituție de caritate, are intenția să se prostitueze („sau alte intenții imorale”), „ar putea constitui o povară publică” ș.a.m.d.. Tot deportare și dacă fondurile necesare drumului „au fost plătite din banii altora” (!?), dacă aveai de gând să stai prea puțin în America (?), dacă „ai fost înduplecat, ajutat, încurajat sau sfătuit să emigrezi” (?) etc. Extrem de sever era, la Ellis Island, „locul în care se năruiau visurile refuzaților la emigrare”, controlul medical: cei cu diverse maladii erau mai totdeauna trimiși înapoi acasă.
De altfel, în timpul trecerii oceanului, pe vas se aflau incognito și doi-trei „spioni” ai autorităților vamale, care, în lungile zile și săptămâni ale traversării, cercetau atent conduita fiecărui călător, iar unii dintre inocenții aspiranți la emigrare habar n-aveau că, de fapt, erau de mult respinși și treceau oceanul de pomană. Risipiseră averea familiei, călătoriseră săptămâni oribile în vapoare ce aminteau, la începuturi, de convoaiele cu sclavi africani – ce le rămânea de făcut respinșilor? Întoarcerea „sub scut” în satul lor era considerată extrem de rușinoasă, fiind pe cât putință evitată.
Adesea, nefericitul ajungea în îngăduitorul Mexic, unde încerca, fără mari șanse, să-și afle aiurea locul și norocul – iluzii pierdute, vieți risipite. Dar iată că fericiții acceptați coborau, în sfârșit, pe pământul făgăduinței – erau cohorte de veniți adunați din toate națiile pământului. Cu toții erau așteptați fie de concetățeni mai demult instalați în SUA ori Canada, fie de către formațiuni bisericești, ori de simpli binevoitori organizați în asociații de ajutorare care aduceau o fărâmă de încredere și nădejde în acele clipe unice de mare cumpănă. Singurii care n-au avut niciodată parte de asemenea prețios sprijin umanitar au fost românii! Cum și de ce, ar merita de cercetat, inclusiv prin investigări în plan general comportamental.
Pentru noii veniți, cartea Românii în America, apărută mai întâi pe pământ american, și acum 100 de ani pe cel românesc, a constituit, în cele 350 de pagini rânduite simplu și organizat ca la școală, întâiul lor abecedar destinat viețuirii în ordinea cea nouă. Emigrantul știutor de carte afla cele întru totul necesare despre școlile românești, autorități, inspecția emigrării, căutarea unui avocat (ex.: „nu te adresa avocaților ce-ți sunt recomandați de ceilalți închiși (…). Când ești chemat în fața autorităților judecătorești și nu știi bine englezește, ia-ți un tâlmaciu (dragoman sau interpret). Nu-i nevoie de unul care cere onorarii peste măsură de mari; un băiat de școală ce știe bine englezește și românește e mai preferabil decât un interpret de meserie…”).
Apoi, se scrie ce trebuie făcut în caz de arestare, de boală sau accident, despre „avantagiile cecurilor”, trimiterile de bani, depunerea lor în bancă, bonuri și acțiuni dubioase, înscrierea la Consulate, facerea testamentului, lichidarea succesiunilor rămase de-o parte și de cealaltă a Atlanticului, purtarea armelor, drepturile evreilor, prohibiția, călătoria pe vapor, viața fermierului, istoria Canadei (sau SUA), întreprinderile românești, bisericile românești din Statele Unite și Canada, organizațiile de asistență socială, informarea autorităților în cazuri de moarte, despăgubirile, asigurările… și tot așa înainte.
Cartea o citeai grabnic, încă în tren (primiseși, agățată de un nasture al vestonului, o hârtie pe care scria destinația, ora plecării și numele călătorului). Care ajungea a doua sau a trei a zi, să zicem, la Cleveland, unde știa el că ajunsese cu câțiva ani în urmă prietenul Ghiță Poamăverde din Mărițeia. Urma să caute acul în carul cu fân. Când lucrurile se mai limpezeau, statul îți dăruia gratis o postată virgină pe un clin de deal, ce urma s-o desțelenească, s-o are, s-o semene și, peste un an-doi, să-i culeagă primele roade. Harry al meu a avut norocul să primească lotul într-o zonă în care avea să se construiască o cale ferată. Trecerea trenului prin împrejurimi l-a fericit și iată-l peste câțiva ani cu cetățenie în regulă și niscaiva acareturi pe lângă casă.
Nemăsurat respect am pentru acești înaintași ai noștri care, în vremuri nemăsurat de grele, au știut să-și întemeieze viața pe truda târnăcopului, nu a vuvuzelei.
