Farmecul orașului Rădăuți, cu ale sale clădiri istorice, printre care, plimbându-te, poți vedea cu ochii minții târgoveții de acum sute de ani, strigându-și marfa, este egalat poate doar de faima sa, de centru al schimburilor comerciale din ultimii 500-600 de ani.
Situată la contactul dintre zona muntoasă și cea de podiș, așezarea Rădăuțiului a devenit un centru al schimburile comerciale dintre cele două regiuni. Târgurile de la Rădăuți sunt atestate din vremea lui Ștefan cel Mare, printr-un document de la 1481, când domnia a intervenit pentru a reglementa problemele legate de aceste manifestări, a căror existență era cu mult mai veche.
Privilegiul de a ține târguri a influențat dezvoltarea Rădăuțiului, atât în evul mediu, cât și în perioada antebelică.
Faima târgului nu i-a adus doar foloase, ci și ponoase, fiind de multe ori ținta atacurilor prădalnice ale armatelor străine, îndeosebi tătari, otomani, polonezi și cazaci, care l-au jefuit și au dat foc orașului, de mai multe ori.
În timpul stăpânirii austriece (1775-1918), târgul medieval a fost transformat într-un oraș modern, prin asanarea mai multor mlaștini, canalizarea numeroaselor fire de apă care străbat orașul, trasarea arterelor principale, apariția de noi clădiri, ateliere de manufactură, dar și a crescătoriei de cai.
Între 1830 și 1859, la Rădăuți a funcționat și o fabrică de hârtie, într-o clădire de pe strada Papetăriei, existentă și astăzi, numită de localnici „Moara lui Papir”.
La 1817, Francisc I (1792-1835), venit în vizită, descria Rădăuțiul drept „o localitate mare, regulat plasată, cu case separate, înconjurate cu grădini. Casele sunt bine construite, parte cu etaj, mai multe din lemn, îngrădite cu gard de nuiele. Ajungem apoi, printr-o uliță lungă, într-o piață mare, înconjurată de case fără etaj, și, de aici, peste un podeț, într-un loc îngrădit cu ștachete și stâlpi de piatră, unde se află clădirile Caal, la mijloc o biserică mare de piatră, biserica Bogdana, și un turn de piatră, la dreapta”.
Evoluția sa este remarcată de E. Grigorovitza, în amintirile sale despre „Târgul Rădăuțului”: „Ce era Rădăuțul, acum 50 de ani în urmă (pe la 1860 – n.r.), nu mai este astăzi. Târg moldovenesc de frunte, așa de frumos și viu, nici nu știu dacă se mai găsea prin ținuturi românești. Viu e Rădăuțul și astăzi, nu-i vorbă, ba s-a făcut chiar oraș în toată puterea….
S-au croit drumuri late și petruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum și ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirei, pusă sub oblăduire ostășească. Iar dintr-un capăt al șirurilor de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri și cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul”.
Babilonul Moldovei
Târgurile de la Rădăuți atrăgeau oameni din toate localitățile din jur și chiar din alte zone, aici putând fi întâlnit un amalgam de populații care făceau parte din imensul Imperiu Austro-Ungar.
Un astfel de moment (1845) este rememorat de faimosul istoric literar I.G. Sbiera:
„Când venia Vineria, ziua de târg săptămânal, se strângeau de prin împrejur o mulțime de oameni, de împleau ticsit piața cea foarte spațioasă din mijlocul orașului. Tot negoțul se făcea numai prin intermediul limbii românești; chiar în zile de rând, nu auzeai vorbindu-se decât românește.
Înșiși străinilor li plăcea a vorbi românește, ca să se deprindă mai bine într-un graiu de carele aveau mare trebuință pentru îndestularea trebuinților zilnice; mai ales Nemții și Jidanii făceau aceasta”.
Tot Grigorovitza povestește cum „Vinerea, în ziua târgului, veneau la Rădăuți și Lipovenii de la Fântâna Albă, cu vlădica lor, veneau și Ciangăii din săliștele ungurești Hadicfalva, Andreasfalva și Istenșeghiț, și Șvabii din Frătăuți și Voevodeasa, și Rusnecii ulduroși din Mileșăuți și câte alte vițe străine”.
De la cei care au văzut cu ochii lor forfota acelor vremuri au rămas mărturii grăitoare asupra pieței târgului Rădăuți.
„Ce înfățișare liniștită și curată avea, pe atunci, această piață! Mare și îndemânatică cum e, în parte, și în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului. Din deosebitele părți ale acestei piețe plecau drumuri frumoase, cum se văd încă și astăzi, spre împrejurimile târgului. Drumurile au rămas vestite pe urma plopilor mândri, pe cari locuitorii mărginași nu prea îi vedeau cu ochi buni. Nu-i sufereau din pricina umbrei întinse ce făceau acești arbori înalți pe ogoare, dar cari au dat poate naștere la numele trufaș ce-l au, astăzi, încă șoselele Rădăuțului în limba poporului, zicându-le «drumuri împărătești».
În susul pieței, cum am zice, se vede și acum, după plopii mai răsăriți prin vechimea lor, unul din aceste drumuri falnice, ce duce, larg și îndemânatec, cu șanțuri adânci pe delături, cătră satul Frătăuțul Vechiu, cel cu săliștea sa de coloniști Nemți. Lângă acest sat și mai sus, spre vestitul câmp al Horăețului, se află adică gospodăriile și grajdurile mari ale hergheliei Mitoc, lucru care face pe oricine să înțeleagă îngrijirea ce se dă acestui drum cu adevărat împărătesc”, spune Grigorovitza, amintind de zilele copilăriei sale.
Momentele respective sunt povestite idilic și de autorii manualului„Geografia județului Rădăuți“, apărut în 1936: „Niciodată nu voiu uita furnicarul acela de oameni, dar nici îngrămădeala de case mari și multe. Și, apoi, ce bine erau rânduite casele, toate la linie, pe străzi drepte, bine pietruite și ținute curat. De amândouă părțile străzilor, erau lămpi pentru luminat în timpul nopții.
Casele sunt zidite din cărămidă. Sunt înalte, cu mai multe rânduri sau etaje. Acoperișul lor este de țăglă sau de tablă de cositor. De amândouă părțile, străzile sunt mai ridicate, bine pietruite, de ți-i mai mare dragul să mergi pe ele. Părțile acestea se numesc «trotoare». Fiecare stradă are un nume. Unele străzi au copaci pe margine. Ele se numesc «bulevarde». În drumul nostru, am ajuns la un loc deschis și larg. Era o piață. Aici era și mai multă lume. Erau căruțe încărcate cu fel de fel de lucruri, aduse pentru vânzare. Erau mulți cei care aveau de vândut, dar erau destui și cei cari voiau să cumpere. În mijlocul orașului se află o piață mare. Se numește «Piața Unirii».Aici, sătenii vând orășenilor: grâu, porumb, vite, ouă, păsări, legume. Sătenii cumpără de aici: lucruri de băcănie, îmbrăcăminte și încălțăminte”.
Agitația din târgul Rădăuți, diversitatea de lume ce putea fi întâlnită acolo și importanța pieței sunt surprinse de Grigorovitza în scrierile din „Cum a fost odată”: „Privesc în dese rânduri, și astăzi, la viața Rădăuțului; mă uit, în zile de Vineri, cum geme parcă târgul de lume. Văd și mă uimesc văzând cât e piața de mare și întinsă, abia cuprinde norodul ce vine din satele ținutului. Mă uit, mai ales, cu sufletul plin de mulțămire, la roiurile de săteni, veniți din comunele bogate românești. Îi văd sosind pe voinicii noștri Români cu carul cu boi frumoși ori în cărucioara trasă de cai sprinteni de soiu, încunjurați de nevestele lor curat îmbrăcate și de copilașii rumeni, înșirându-se în piață unii lângă alții. Privesc mișcat și cu drag la aceste cete de popor harnic, ce-și aduce, în ziua de Vineri, munca gospodărească și rodul câmpului, strâns în sudoarea feței. Cât de mare e târgul Rădăuțului, cât de năprasnică învălmășeala cu alte neamuri pripășite, în asemenea zile de întâlnire, când tragi cu urechia la clopotul asurzitor de vânzători și cumpărători, nu auzi, cu toată împestrițeala chipurilor, decât vorbă… românească”.
Furatul la cântar și năravurile negustorilor
Cum năravul furtului la cântar, prin diverse mijloace, nu le era deloc străin negustorilor de pe timpuri, în încercarea de a pune capăt acestor „obiceuri”, autoritățile înființează în 1876 Biroul de Măsuri și Greutăți, subordonat Ministerului de Comerț.
Acest birou îi obliga pe toți negustorii să-și verifice periodic sistemul de măsurare și cântărire, interzicând folosirea cântarelor neverificate și nereglate.
Nu orice marfă putea fi adusă la târg, când voiau negustorii, ci erau stabilite liste clare cu produsele care pot fi aduse într-o zi anume, precum și prețurile la care să fie vândute.
De exemplu, animalele și cerealele vândute angro nu erau permise la vânzare decât vinerea, iar produsele destinate consumului zilnic al locuitorilor – lapte, unt, ouă, fructe, legume – puteau fi oferite la vânzare „prin ducere de colo până colo, pe străzi sau din casă în casă”, fără a mai fi necesară intrarea la piață.
Dragoș Luchian, în cartea „Rădăuți, vatră românească de tradiții”, precizează: „În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, piața mare a Rădăuțiului se întindea de la gara mică până la drumul Frătăuțiului și de la sediul pompierilor până la începutul străzii Voitinelului (Putnei). Se prezenta ca un platou întins, nepietruit, fără construcții comerciale, doar câteva chioșculețe ale birtașilor pieței, cinci la număr, arătându-se vederii în acest imens patrulater. La nord, piața era tronată de edificiul impunător al templului evreiesc, ridicat în 1879. Piața era împărțită în două zone distincte – prima, cea mai mare, era oborul de vite, acolo fiind acum parcul, iar cealaltă, botezată piața Habsburg, se păstrează și astăzi, ca piață a orașului”.
Același autor menționează că pe străzile dimprejur „se putea vedea, de o parte și de alta, o înghesuială deosebită de dugheni și prăvălii mici, insalubre, care încercau să atragă atenția printr-o etalare curioasă a mărfurilor, agățate la intrare, aruncate pe scaune ori pe mesele scoase în stradă, țintuite de pereți etc. Forfota zilei începea în zori și se termina seara, trecătorii care comiteau imprudența să-și încetinească pasul pentru a privi în vitrine sau la articolele agățate la intrarea în prăvălii erau de îndată trași de mânecă și invitați înăuntru, negustorii oferindu-le cu repeziciune mărfurile lor: opinci, pălării, chimire, sape, coase, lanțuri, guri de ham – dacă aceștia erau săteni; stofe, haine, cămăși, cravate, ghete, pantofi, umbrele etc., când se întâmpla să fie orășeni. Cu greu puteau scăpa să nu cumpere ceva, mai cu seamă că vânzarea se făcea cu multă larghețe și pe datorie”.
Meseriașii rădăuțeni
Târgul Rădăuți nu era faimos doar ca loc de desfacere a mărfurilor, ci și de creare a lor. De exemplu, în perioada 1840-1860, Rădăuțiul ajunsese să fie locul cel mai vestit în facerea trăsurilor boierești. Mii de rădvane (trăsuri de lux, trase de mai mulți cai), calești, poștalioane și naiticeance (trăsurici cu un cal) treceau peste hotare, în Moldova și Basarabia.
Tot atunci, de o bună apreciere se bucurau fabrica de mucava, moara de hârtie a lui Eckhart, dubăria lui Schulz, cuțătarul Feiger, potcovarul Kornelson sau armurierul Muntzger.
Mărgăritarul coroanei habsburgice
Cândva, aflat la Viena, Ciprian Porumbescu scria celor dragi din țară că nici un orășel austriac din vecinătatea capitalei imperiale nu-i la fel de frumos ca Rădăuțiul.
Vizitele dese ale Casei Regale Austro-Ungare în Rădăuți, dar și impresiile consemnate ale vremii întăresc aceste spuse.
„Ce falnică e intrarea în Rădăuți pe drumul acesta, care e ținut încă mai cu grijă decât cel al Frătăuțului. Doar pe aicia trec căleștile, înhămate cu armăsari, ale domnilor mari de la stăpânire, ce vin – mai ales toamna – la vânătoare de urși în codrii apropiați ai Carpaților. Pe aici a trecut, la 1851, și tânărul împărat Franț Iosif, chip ca să-și cerceteze țările, și, văzând târgulețul cel curat, cu drumurile sale netede și croite așa drept printre rândurile trufașe de plopi uriași, cică ar fi zis «că țărișoara Bucovinei e mărgăritarul între moșiile coroanei habsburgice»!Ulița de intrare în târg, dinspre satele Marginea – Horodnic de Sus, e cea mai de samă și poartă numele de uliță domnească, adică fiindcă acolo s-au clădit cele dintâi case mai frumoase și de oameni cu dare de mână. Acolo și-au așezat burgherii Rădăuțului grădina lor de petrecere cu șiștașul, adică foișorul de tragere la țintă, fără care un târg nemțesc nu se poate închipui. Și o fabrică de bere se înființase la Rădăuți, încă din anii cei dintâi, alt lucru de mare căutare, fără care îi vine greu Neamțului să trăiască pe pământ. Cât despre biserică și școală nici că mai vorbă. Erau așezate tot pe Ulița Domnească, nu departe de spitalul târgului. Mai ales școala a fost zidită cu multă grijă”, se arată în memoriile lui E. Grigorovitza.
În 1851, cei doi primari ai Rădăuțiului, unul pentru comunitatea românească și unul pentru comunitatea germană, Vasile Hasciuc și Wenzel Hoffmann, cer ridicarea târgului Rădăuți la rangul de oraș, motivând că aici se țin târguri însemnate de multă vreme și că în fiecare an sporesc populația și numărul clădirilor. În urma diligențelor întreprinse, se emite hotărârea imperială din 25 decembrie 1852, prin care se ridică târgul Rădăuți la rangul de oraș, cu toate privilegiile aferente.
Lipsa terenului de construcții și continua dezvoltare a orașului fac ca în primul deceniu al secolului XX o parte din teritoriul pieței să fie destinată construcțiilor administrative. Clădirea în care funcționa hala pieței a fost demolată, în locul ei fiind construit sediul primăriei (1909-1910).
Chiar și așa, activitatea comercială sporește, peste noapte apărâd noi prăvălii, băcănii, dugheni, depozite de mărfuri, încât numărul persoanelor ocupate cu comerțul ajunge, în anul 1900, la 800, în condițiile în care în întreg județul erau înregistrate doar 1.220.
Din 1912, orașul Rădăuți este iluminat electric.
În 1920, orașul Rădăuți era vizitat, pentru prima dată, de suveranii României Mari, după cum a fost consemnat în Glasul Bucovinei, nr. 425, din data de 19 mai:
„Familia Regală a sosit, la orele 9, la Rădăuți. Orașul era splendid pavoazat și decorat.
Întreaga populație era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Pe Piața Unirii se afla un frumos arc de triumf, în jurul căruia se aflau notabilitățile orașului și preoții tuturor confesiunilor, în ornate. La sosirea M.S. Regelui Ferdinand, populația a isbucnit în puternice urale”.
După 15 ani, în 1935, timp de o săptămână, străzile Rădăuțiului au fost străbătute de Regele Carol al II-lea, venit să inspecteze manevrele militare ale celor „chemați să apere hotarele României întregite”.
Cum sărbătoreau și cum se distrau vechii rădăuțeni
Viața de zi cu zi a târgului Rădăuți în sec. XIX, dar și cea din zilele în care se petreceau evenimente importante, este surprinsă de Grigorovitza, ca într-un tablou al vremurilor: „La sărbători și zile mari, îi vedeai pe Rădăuțeni, după cum li era legea, despărțindu-se în două tabere: papiștași (n.r. – catolici) și pravoslavnici (n.r. – ortodocși), cari se îndreptau spre bisericile lor. Cine se ținea, însă, cam la o parte, în zile de aceste, erau cei câțiva evrei și puținii protestanți. La ziua împăratului, însă, la 18 August, se făcea, oarecum, împăcare și frăție. Că ieșeau cu toții, împreună, la parada mare.
Vedeai rânduri, rânduri, pe toți slujbașii, amploiații, ofițerii și mari și mici, vlăstari din toate neamurile, cu galoane și cu felendreșuri, amestecându-se prietenos cu burgherii îmbrăcați în haine negre și cu Moldovenii târgului, în zuboanele lor lungi – veniți toți cu fețele senine să cânte, în bubuitul săcălușelor, imnul împărătesc «Gott erhalte»”.
„Decât și lumea cealaltă își avea locul ei de petrecere și chefuială. Burgherii mergeau, cu nevestele, cu copiii și cu cunoscuții lor, la grădina târgului, unde cei mai bătrâni și cu vază se îndeletniceau cu împușcatul în șiștat, împărțind la țintașii mai iscusiți tot felul de daruri. Trăgaciul cel mai de samă dintre biruitorii la țintă se alegea, în urmă, craiu (Schutzenkonig), vrednicie de care se bucura, apoi, tot anul. Căci craiul țintașilor avea și oarecari drepturi deosebite, așa, de pildă, să-și verse veninul și necazul cu orice fel de sudalmă, oricum i-ar fi venit pe limbă.
Băuturica roșcată a berarului Ștolț curgea gârlă, iar cârnațele leahului Davidovici și aluaturile vădanei nemțoaicei Huber se mâncau cu sutele. Tineretul, însă, floarea și nădejdea neamului burgheresc, se legăna, în sunetul bandei ungurești, în jocuri și țupăieli cari de cari mai sburdalnice.
Românii noștri petreceau și ei – tot între dânșii – dar mai altfel. La casa cea mare și frumoasă a bogătașului Larionescu, câteodată și în grădina bătrânului Buculei, se făcea horă mare. În ceardacul din jurul casei ședeau, așezați la mese întinse, bătrânii și sfătuiau, îndulcindu-și necazurile cu vin de Odobești, adus de jupânul Barber. Flecăii și fetele se cinsteau cu rachiu dulce trandafiriu, zis «rozoglio»,sau de cel gălbui, făcut cu coaje de portocale – băuturi cumpărate de la băcanul, jupânul Reichman. Alții se îndopau cu turtă dulce și beau must vechiu de pere, ce-l vindea lipoveanul Ivanușca la o tejgheluță, lângă portiță. Și lăutarii țigani, aduși înadins de la pădurea Ulevei, trăgeau din cobză, naiu și țimbal niște arcane și căzăcești de se ridica numai cât colbul ogrăzii. Și jucau fetișcanele Moldovenilor noștri cu cosâțele în vânt, de le scăpărau salbele de sorcoveți pe la gât. Iar flecăii sminteau pământul tropăind, până o schimbă scripcarul cărunt Bușan, deodată, mai pe domol și se lănțuiau cu toții, tineri și bătrâni, în horă legănată și molatică.
Astfel petreceau Rădăuțenii la zile mari și sărbători, fiecare după felul și gustul său și între ai săi”.
„Drumul de fer” și regimentul „fercheș”
Două întâmplări care au tulburat liniștea urbei Rădăuțiului sunt relatate cu umor de Grigorovitza.
„Domnii de la stăpânire, hotărând să fericească și Bucovina cu un drum de fer, s-au gândit și la prea credincioșii burgheri ai Rădăuțului, și, înainte de a croi, în chip nestrămutat, linia pe unde trebuia să treacă drumul acesta, i-au îndemnat pe Rădăuțeni să întâmpine, cu oarecare jertfe din partea lor, fericirea ce avea să li cadă cu hârzobul din cer, adică să deie din toloaca lor mare, dinspre partea Frătăuțului, fără plată, locul cât va trebui pentru ca să li vie gara mai aproape de Rădăuți.
Furtuna ce s-a stârnit în sfatul târgului și între târgoveții nemți mai ales, când s-a aflat despre această năzdrăvănie, era cât pe ce să întreacă revoluția de la 48. Au sărit burgherii noștri ca leii să-și apere drepturile lor primejduite. Erau neînchipuite și fără număr nenorocirile ce aveau să iasă de pe urma unei asemenea pacoste. Întâi era să li se taie în două și să li se strice drumul cel frumos cu plopi; erau să li se omoare vitele și porcii ce pășteau pe toloaca de acolo; era să li se ieie locul cel mai drăguț pentru creșterea gâștelor și curcilor. […] Așa de crunt s-au pus îndârjiții Rădăuțeni pe jalbe, plângeri și împotriviri, încât s-au îndurat domnii de la stăpânire și… i-au lăsat în pace.
Ani de-a rândul, au trebuit, în urmă, sumeții burgheri să suspine după ceea ce aruncase de la ei. Și oftau Rădăuțenii din greu, când avea câte unul din ei de făcut vreun drum mai în depărtare și trebuia să se acațe de diligență sau trăsură scump plătită, uneori pe la miez de noapte, și să plece prin frig și ploaie până la stația din satul unguresc Hadicfalva”.
Influența femeilor vremii a ieșit la iveală când stăpânitorii au vrut să aducă aici piesa de rezistență a armatei austro-ungare: „Altă comedie și mai boacănă au văzut-o Rădăuții când a fost vorba să se aducă regimentul de călărime, de care se ivise nevoie prin locurile noastre. Căci iată ce s-au gândit domnii de la stăpânire: loc mai îndemânatec nici că poate să găsească pe fața pământului! Mai ales că toloaca mare a târgului, unde era să se facă stația de drum de fer, nu li ieșia din cap domnilor și se potrivea de minune pentru clăditul de cazărmi și grajduri. Și nu mai încăpea, apoi, nici vorba că, unde e herghelie, pot să steie și regimente întregi de călăreți! Și era să li vie Rădăuțenilor regiment de husari, nu altceva. Știți, de cei cu nădragii strâmți și cu găitane pe la cojoacele purtate numai cât așa, pe umere! Și tot băieți fercheși, cu ofițeri de neam unguresc mare, numai cât grofi unul și unul. Dar tocmai aicia era beleaua. Că s-au ridicat, de astă dată, nu Nemții bărbați, ci burgheroaicele cele groase și mi s-au năpustit cu gura, de le umbla limba foc. Că li era, acum, primejdia de-a fetelor lor”. Drept urmare, cazarma de călăreți a fost înființată tocmai peste Prut, la Jucica, unde localnicii au considerat-o mai mult decât binevenită pentru economia locală.
