TÂRG LA POLOVRAGI

Să exclam „frumoasă-i țara mea?” Nimic mai banal, mai șters, mai ne-artistic, mai „deja spus”. Și ce altceva să-ți vina a zice când, din pridvorul mănăstirii Horezu, ți se așterne în față valea cea verde a Slătioarei și, din spate, simți cum începe să cadă, peste vechile zidiri, umbra răcoroasă a Munților Căpățânii? Ctitoria brâncovenească e-o oază de liniște înțeleaptă și, totuși, oarecum orgolioasă. Stăruie, din și prin cenușa secolelor, ceva abur de măreție domnească. Rubedenie mai măruntă, mai scăpătată, mănăstirea Polovragi îți pare, iată (tocmai de aceea!) mai apropiată, mai „de-a noastră”, mai de lângă suflet. Amândouă străjuiesc un ținut mirific – jumătate ține de Vâlcea, jumătate de Gorj – pe cât de dăruit cu desfășurări impresionante de creste, lunci, braniști, peste care ai a crede că nu se pogoară decât liniștea și tihna mănăstirească, pe atât de frenetic agitat în două puncte fierbinți. Primul este Rânca. S-a iscat destul scandal mediatic în jurul construcțiilor ilegale din creștetul Parângului. Ei, și ce? A fost, s-a dus, vilele au rămas. Se-nghesuie una-n alta parcă înmulțindu-se peste noapte, prin sciziune, ca Parameciul. Ieri era una, azi sunt două, mâine, șapte. La 2.200 de metri înălțime, cu cerul în cap și respirația poticnită, breasla constructorilor trudește cu nemaivăzut elan. Ce Bumbești – Livezeni, care „cad stânci din cer” și entuziasm de brigadier, veniți la Rânca să vedeți ritmuri de lucru mai nemțești decât la nemți și mai eficiente decât la americani. În Gorj, cea mai săracă zonă a țării (?) e-o adevărată întrecere în răsădirea viloaielor, care se tot adaugă, se înșiră, se înghesuie una în alta (în loc să vadă Parângul, noul locatar dintre nouri va avea în față doar ferestruica de la bucătăria vecinului…) M-am mirat de ce trecerea subsemnatului prin Rânca a trezit oarecare nedumerire – ziceam c-o fi vorba de numărul mașinii, ce să caute un ieșean în munții Olteniei? Dar nu numărul era pricina, ci marca. Cine a mai văzut, la Rânca, Dacii? Aici, sub toarta cerurilor, nu-s parcate decât jeep-uri mirobolante (nihil sine 4 ori 4) și limuzine cu geamuri fumurii – multă suferință și multă lume necăjită aici, în Gorj! Cum spuneam, scandalul mediatic parcă nici n-a fost, iar amenințarea demolării construcțiilor neautorizate… ce glumiță! În preajma zecilor de vile, una mai moțată decât alta, au apărut hoteluri, baruri – ba chiar și-o biserică! Poftim de mai demolează! De altfel, nimeni n-a crezut în amenințarea autorităților și bine au făcut necredincioșii; știau ei că, la asemenea altitudine, unde presiunea atmosferică se conjugă cu alt soi de presiuni, legea devine inoperantă… Al doilea accent fierbinte în pașnicul și însoritul peisaj oltean ai Slătioarei este, desigur, vestitul târg de la Polovragi. Nu mă întrebați ce se vinde acolo, fiindcă nici trimiterea la lista cea bogată alcătuită de Caragiale la Moși n-acoperă barem sfertul ofertei. Pe vremuri, la Polovragi se desfășurau renumitele Nedei, cu obiceiuri strămoșești și neguțătorie pe măsură: oale, hamuri, cai, postavuri, borangicuri, ciubote, potcoave, caiele… Acum, e haosul de pe lume. Jumătate din târg este destinat comercianților de una-alta mai mult sau mai puțin noi, iar cealaltă jumătate (peste un hectar!) vânzătorilor de vechituri. Nu mi-am închipuit niciodată că în România, există asemenea munți de haine vechi, dar și sute de cutezători amatori interesați să-și completeze garderoba după o raită la târgul din Polovragi. Ofertanții au venit la târg cu cățel și purcel; dorm în corturi, în mașini, în căruțe și, dimineața, aprind focul și așază ceaunul pentru borșul cotidian. Târgul oferă servicii complete: iată; lângă un morman de pantaloni purtați, un bătrânel negricios (eufemism!) a așezat o mașină de cusut antediluviană (clamp-clamp cu pedală…) și, dacă te-ai decis să achiziționezi pantalonul, imediat ți-l potrivește de lungime. Prestația intră în costul total… Pretutindeni în jur pasc cai, se hârjonesc drăcușori cu dosul gol, ies fumuri combinate cu aburii ciorbei, rag manele din difuzoarele călușeilor – cel mai nou vers, „sar și eu la leul greu!” – totul pe fondul unui murmur general (tocmelile!) vălurit blajin, cu rare accente. Găsești orice: de la ace, brice și carice, la mobilă și blănuri, de la „cei mai mari mici” (restaurantele din toată Oltenia și-au trimis desanturi reprezentative) la bere… mineralizată (?) de la izmene și sutiene la monumente funerare de marmură, cu regrete eterne preinscripționate, de la cârnați la perne nemțești, de la telefoane mobile, CD-uri și antene de satelit la Biblii legate-n piele și prezervative cu negi. Într-un colț, departe, câteva străchini și oale – de, suntem lângă Horezu…