Alaltăieri, o televiziune, nu știu care, între bălmăjeala atâtor știri politice, a scăpat informația, cu imaginile însoțitoare de la fața locului, că un țăran din Podișul Transilvaniei a fost omorât de un fulger. Omul zăcea în țărână, cu palmele în sus, murdar de noroi, udat de ploaie, cu imaginea hidoasă a morții zugrăvită pe chip. Alături, îndoit sub biciul ceresc de foc, zăcea calul, mort și el. Reporterul n-a învrednicit animalu, întovărășit prin sudoare cu omul și uniți, iată, ca de atâtea ori, și în moarte, cu nici un cuvânt. Doar imaginea a grăit. Iar ea era șocantă în tragismul ei explicit. Între cei doi morți, trăzniți în plină zi pe câmp, zăcea cu ciocul metalic în pământ lighioana preistorică a plugului sau a rariței. De sute și mii de ani, țăranul român, împreună cu calul sau boii lui, râmă coaja crăpată a pământului în care vâră semințe. Se roagă apoi Dumnezeului din ceruri pentru ploaie. Restul îl face el – prășit, plivit buruieni, îngrășat pământul cu bălegar, cules, atunci când e cazul și de multe ori nu e, recolta. Imaginea tragică dintr-un sat transilvan, de lângă Sibiu parcă, ar putea face înconjurul lumii. Oricum, în nici o țară a Europei de Vest nu vei mai întâlni țărani arând pământul cu plugul tras de cal sau boi. Mașina a iertat sudoarea animalului și a împuținat-o pe cea a țăranului devenit fermier, mecanic, inginer de producție agricolă. Coarnele plugului de Ev Mediu, metalice și negre, au atras din cer jungherul unui fulger ucigaș. Omul și calul au murit pe loc. Câteva fețe blege, de oficiali locali și asistente medicale plictisite, constată, ca de atâtea ori, că nu mai e nimic de făcut.
De sute de ani viața țăranului român nu s-a schimbat. Aceleași unelte, aceeași sărăcie, aceeași muncă în van. Trudă de supraviețuire. Atât și nimic mai mult. Noutatea e că azi țăranul e privit, furnică neînsemnată pe tipsia câmpiei, din elicopter. Elicopterul cară pe deasupra trudei lui sărace politicieni care-l evaluează și vorbesc despre el la televizor. Despre cai nu vorbesc. Sunt aceiași cai care au luptat și murit la Vidin, la Mărășești și Oituz și mai demult în războaiele lui Ștefan sau Mihai. Sunt caii împunși de sulițele vrăjmașe împreună cu călăreții lor. Sunt caii Asaltului de la Plevna, nechezând a moarte, loviți de obuze și șrapnele, deodată cu călăreții lor, care erau, de cele mai multe ori, tot țărani. Sunt boii pictați de același Grigorescu, în imagini idilic-pastorale. Imaginea fotografică a țăranului omorât lângă Sibiu, împreună cu calul său, în mai 2007, într-o țară a Uniunii Europene este cutremurătoare. Expediată prin electronica modernă spre patru zări, va cutremura lumea. Lumea civilizată nu știe că noi zgâriem pământul cu ustensile tractate de cai. Un ziarist din Olanda se arăta, acum câțiva ani, uluit că noi cosim fânul cu coasa manuală. Că ne spetim, din zori până-n noapte, pe pantele dealurilor, pentru o căpiță de fân. La voi n-a fost descoperită mașina de tuns iarba? Tunsul dealurilor, pline cu mărăcini, cu ravene și rupturi, cu denivelări care nu permit mecanizarea era identificată de confratele meu de condei cu tunsul gazonului, împrejurul unui castel de lord. Gazonul țăranului român conține ciulini.
Moartea, miercuri, în urma unei furtuni venite din senin, a unui țăran și a calului său, ambii găsiți pe câmp, într-un amestec de țărână, sudoare și ploaie este cea mai șocantă imagine pe care am văzut-o, după lungi și obositoare zile de exclusivități politice, pe micul ecran. Paradoxal, în imaginea acestei morți era multă viață. Abia astfel viața adevărată a satului românesc, cel survolat din elicopter, cel utilizat ciclic în campaniile electorale, vine peste noi. Ca un geamăt mut, ca o sudalmă.
