Am un coleg la Radio Top care se numește Nicu Amurăriței (Tudor Ionescu pentru cititorii „Monitorului de Suceava”) și care spune că-i place să se uite la filme în care acțiunea se petrece în cel de-al doilea război mondial.
Nicu se uită cu aceeași plăcere și la filmele în care naziștii sunt băieți răi, dar și la cele în care aceștia sunt băieți bunișori, dacă nu buni de-a dreptul.
Nu știu dacă lui Nicu i-o fi plăcând să vadă sânge, capete zburate și picioare sfărâmate de șenilele tancurilor sau dacă doar vrea să învețe un pic de istorie. E treaba lui ce face în timpul liber, atâta vreme cât filmele cu război nu-l tâmpesc de cap, astfel încât să spună prostii la radio și să scrie enormități la ziar.
La viața mea am văzut și eu filme, mai bune sau mai proaste, cu hitleriști, dar am urmărit și multe filme documentare legate de subiect. Și-acum mă strânge în spate când îmi aduc aminte de discursurile demente ale lui Adolf Hitler în fața a sute de mii de oameni intrați în transă care fluturau steaguri cu însemne naziste.
Mi se face pielea de găină când mă gândesc la imaginile în care Stalin, un alt dement de renume mondial, stătea țanțoș la tribună și saluta miile de steaguri roșii care băteau pas de defilare prin fața sa de bidon turtit.
Și fâlfâitul steagurilor verzi ale legionarilor îmi dă fiori. Mai sunt și steagurile roșii cu secera și ciocanul care erau fluturate, de frică, de mâinile unor români care tremurau de foame, de frig, de întuneric și de spaimă.
La sfârșitul săptămânii trecute, câteva zeci de tineri umblau prin municipiul Suceava, mândri că se uită și la ei lumea, ținând în mâinile lor vânjoase, călite la sălile de tras de fiare, la concursurile de halbere și în bătăile din discotecă, steaguri portocalii.
Când am imaginea lor în față îmi vine să-i caut prin oraș, să-i prind și să le dau cu cartea de istorie peste cap.
