Țara – o țeapă?

Alin Fumurescu se autocaracterizează astfel: „Până acum am făcut medicină, am condus sau/și colaborat la mai multe publicații (n.n.: urmează o listă de 11 titluri, între care Dilema Veche și Evenimentul Zilei), mă târăsc prin peșteri, am scris piese de teatru (una jucată la Teatrul Național din Tg. Mureș, alta la Teatrul Național din Cluj), merg la pescuit, am terminat Filosofia, două masterate în Științe politice (unul în Franța, celălalt în USA), am explorat un afluent necartat al Amazonului, sunt ABD la Indiana University Bloomington, iar când mă satur de stat pe canapea mă cațăr pe munți sau leșin de căldură prin deșert.” Original personaj, înzestrat și cu un condei de invidiat, ce izbutește portretizări surpriză, inteligente și de efect.
Iată-l pe Boc, care trăiește drama „băiatului bun”: „Când băiatul bun e luat de bărbat (…) e pentru că femeia cu pricina a renunțat la Harap Alb și se mulțumește cu băile de la Sovata, dacă tot nu poate merge pe Coasta de Azur.” În prezent, Fumurescu este profesor asociat la o universitate americană, fie Huston, fie Bloomington, și de acolo, de departe, vede cam așa România și românii: „O societate profund polarizată, profund schizoidă (…), o majoritate ponosită, subjugată compromisului (…), peste care tronează vulgar și arogant o minoritate, îndrăznesc să spun, ucigașă, cu «gipane» supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în fața scumpilor lor bolizi…”
Săptămâna trecută am scris despre opiniile similare făcute publice de Călin Georgescu, personalitate marcantă a Clubului de la Roma. Doi români de excepție examinează de departe, de acolo de unde se disting și pădurea, și copacii, realitățile românești, ajungând la triste concluzii asemănătoare. Nu se îngrijorează nimeni? Iată cum arată țara în viziunea lui Fumurescu: „Sărmanii îi urăsc pe bogați, dar în adâncul inimii îi invidiază, le admiră viața și ar vrea să fie ca ei. Să poți ajunge din terorizat, terorist, iată visul ce merită visat… De gura adolescenților să te ferești. Mulți dintre ei nu mai respectă nimic și pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rând) pe ei înșiși. Rușinea a murit, cuviința își dă ultima suflare… Manelele au evadat din muzică și s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naționale, în drujbe și în termopane. Kitschul acoperă ultimele bastioane ale solemnității și decenței. Piese de o frumusețe elegant trasată cad în mâinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiți chiar de acea înnăscută delicatețe în fața purității simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul și frumosul, sluțesc peisajul și handicapează sufletele privitorilor. Natura, creație a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pământ, lăsată să se irosească sub scaieți. Așa tratează mai-marii darul. Țara-i un SRL. Al lor. Preoția se vinde și se cumpără, moșiile sufletești se tranșează ca și imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanțuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze… Crucile trebuiesc împănate ca niște țoape ale tranziției, cu flori de plastic îndesate în jumătăți de pet-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane și în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute și vorbește în citate aproximative. Ai senzația că sufletele rătăcesc răzlețe undeva, într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii și pline de riduri, de colo până colo, punându-și ca unic țel banul – fără de care ești nimeni. Dacă nu ai bani nu ai drepturi, nu primești respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic față de pilele suspuse… Toți vor să ajungă bogați repede, doar o viață au și ea se consumă integral aici, între hoți și șmecheri, în această perpetuă senzație de nesiguranță… Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, și încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al țăranului harnic și cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mâinilor lui?… Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată țara pare o țeapă… Șmecheria e numai a lui, dar vinovăția, la comun…”
Fumurescu exagerează? Poate ici-acolo, generalizând prea apăsat, dar esența amarelor constatări, din păcate, rămâne.