Țara lui Papură Vodă

În numai doi ani și jumătate de domnie, la mijlocul secolului XVII, Ștefăniță Vodă a avut parte de veri cumplit de secetoase, de potopul lăcustelor și de năvăliri pustiitoare ale tătarilor. Bieții moldoveni ajunseseră să mănânce coajă de copac și papură măcinată – de unde și porecla domnitorului, devenit Papură Vodă. Prin veac s-a produs o sugestivă alunecare de sens, „Țara lui Papură Vodă” devenind împărăția fără stăpân, în care normele-s mereu încălcate – de unde se vede că nesocotirea legii poate fi percepută cu efect la fel de catastrofic precum seceta, lăcustele și tătarii la un loc. Nu legile lipsesc în România – aș spune chiar că prisosesc; în mare suferință a fost și continuă să fie respectarea lor. Presa e plină, în miez de campanie electorală, de semnalări ale mișmașurilor și alișverișurilor penale ce au costat România post-revoluționară aproape cât despăgubirile de război plătite rușilor după 1944. Multe știute de ani buni, unele chiar folclorizate, dar scoase abia acum „la înaintare”, fiindcă, în pofida declarațiilor de imparțialitate, justiția pare a continua să se implice în jocurile politice. Marile „tunuri” uimesc prin cutezanță, sfidare, nesimțire, inconștiență, grobianism, cinism, dar mă tem că-s și urmare a mentalității izvodite de complicitatea generalizată ce tolerează de când hăul măruntele și numeroasele încălcări ale normalității legiferate, devenite componente obișnuite ale cotidianului românesc. Mărunțișuri, desigur, dar din fleac în fleac se pășește victorios către izbânda finală a închiderii legii între paranteze: ce nu se poate, când totul se poate? De când mă știu șofer, adică de vreo 40 de ani, dacă aflu un locșor, parchez mașina pe aceeași stradă tivită din stâlp în stâlp cu semnele „oprirea interzisă” și, „parcarea interzisă”. Nu m-a întrebat nimeni, niciodată, de sănătate. La Iași e teribil de greu, nu-s locuri, toată lumea înțelege și, devenită pur teoretică… interdicția pur și simplu nu mai sperie. Mii de noi mașini (de fapt, vechi…) se înmatriculează lunar la Iași, orașul este literalmente sufocat, circulația a devenit un chin; ce să așteptăm de la semnele-făr-de putere? Menținute în virtutea inerției, își pierd și bruma de autoritate ce-o mai au, devenind simplu și inert ornament stradal… Căutați pe internet și veți afla, în plin scandal al plagiatelor, sumedenie de oferte privind teze de licență „prepay”. În anii trecuți, tot în această rubrică, înșiram adrese de net la care pot fi comandate, la prețuri modice, teze de doctorat (la două achiziții, a treia gratuită). Ce poate fi mai ilegal (în văzul lumii!) decât un astfel de comerț cât se poate de… penal? Dacă ar fi fost interesate, organele în drept ar fi obținut lesne, de la furnizori, lista doctorilor astfel făcuți iar nu născuți. Probabil, însuși rezultatul prezumat sperie: se bate monedă pe cele câteva teze cu rezonanță în spațiul politic, dar în România s-au acordat câte 5-6.000 de doctorate pe an. Absolut imposibil să răspundă, barem o zecime din ele, cerinței elementare prevăzute de lege: „cercetare științifică originală”, marea majoritate fiind însăilări după rețeta „cărțile din cărți se fac”, dacă n-or fi fost cumpărate pur și simplu pe internet. Cu o asemenea productivitate record de doctori pe cap de locuitor ar trebui să ne putem lăuda și cu cea mai performantă cercetare științifică (originală!) europeană. Unde-i? Iar dacă avem legi, la ce-s bune? Legea 303/2008 transfera dreptul de proprietate asupra sălilor de cinematograf de la RADET la autoritățile locale (primării). Ei, și ce? Din 2008 și până acum, marile săli din centrul Iașului zac lăcătuite, unele în ruină, în vreme ce Filarmonica, una dintre instituțiile de concerte românești cu certă valoare europeană, rămasă de ani buni fără sală, este nevoită să ceară azil ici-colo, în incinte improprii și-n condiții ce afectează ținuta actului artistic. RADET nici nu utilizează sălile, nici nu le repară, nici nu le lasă, ține „cauza” prin tribunale, și acum s-a ajuns la Curtea supremă! Ca să nu mai vorbim despre actele normative croite voit strâmb, abuziv și imoral: în 2014, puzderia de „revoluționari” a fost fortificată, prin lege, cu o nouă categorie, „luptătorii cu rol determinant în victoria Revoluției Române”. Și ne-am procopsit cu o nouă cohortă de pomanagii (2.020 lei îndemnizație pe lună!), proveniți din orașe (și sate!) unde nu s-a tras nici un foc de armă, n-a fost nici o victimă, nu s-a înregistrat nici o arestare, și despre revoluție s-a aflat de la radio și tv. Ani în șir, zeci și zeci de escroci și-au cumpărat titlurile de revoluționari, tot așa cum doctorii (și ei îndemnizați procentual la leafă) s-au căftănit ca pe vremea lui Papură Vodă. Unde ești, tu, Țepeș, doamne…