Țara lui Făcăleață

Are vreun rost să mai înnegrim hârtia glosând pe tema mizeriei din fotbalul românesc? N-are.
Precum în cazul unui computer definitiv virusat, ar trebui șters hardul și instalat un nou sistem de operare. Luându-se, adică, totul de la zero. Dar la ce bun un nou început cu aceiași Mircea și Mitică? Ca și cum, în decembrie 1989, revoluția ar fi măturat comunismul, păstrându-i în funcții pe Ceaușescu și Leana lui!
Nu cred în spectaculoase condamnări-model, fiindcă, în pofida elocvenței convorbirilor interceptate, nu-s altceva decât probe indirecte. S-a furat mârlănește, în ochii noștri, dar unde-i flagrantul? Chiar dacă Făcăleață (ce nume predestinat!) îi spune lui Savaniu că „sunt 3000 de motive să stăm de vorbă” și-i la mintea copiilor că, în loc de „motive”, trebuie citit „dolari”, nu se poate proba.
Avocații, singurii în câștig de pe urma acestei mizerabile panarame, au de mâncat pâinea cea mai albă un an-doi-trei de acum încolo, fiindcă vor fi aruncate în joc toate chichițele, amânările, recuzările, contestările, retractările și îmbolnăvirilor cu putință. Văd că nimeni nu leagă declinul Naționalei de mârșăviile arbitrilor și patronilor de cluburi, deși-i cât se poate de limpede că nu se poate construi o reprezentativă onorabilă pe structura unui campionat trucat și a unui fotbal bolnav, cu atât mai mult cu cât nici stranieri de Doamne-ajută nu mai avem, cu excepția capriciosului Mutu. Dar n-avem nici luciditatea elementară, nici bunul simț, la fel de elementar, pentru a evalua cu sinceritate, bărbătește, dimensiunile catastrofei în care se află sportul-rege la români.
Știți de ce s-a pierdut cu 0-3 meciul de la Cluj cu Lituania? Explică Pițurcă, în Raportul către Federație: „Jucătorii nu s-au obișnuit cu umiditatea de la Cluj. Ar fi trebuit ca lotul să meargă acolo de luni, nu de joi.” Care va să zică, asta era – umiditatea! Piți ori ne ia pe toți de tâmpiți, ori e complet dus cu pluta! Dar cu Serbia, știți de ce s-a pierdut meciul? Tot selecționerul ne lămurește: „Henț la primul gol al sârbilor, ofsaid la cel de al doilea, penalti (neacordat) la Marius Niculae.” Altfel, în tabăra noastră, toate au mers strună! Ptiu! Sigur că Pițurcă a fost un glonț de calibru prea mic pentru pușcociul fotbalului românesc și s-a bălăngănit de pomană pe țeavă (vorba vine, fiindcă fost-a plătit gras!) dar, vă rog să mă credeți, nu Pițurcă este marele vinovat, ci Făcăleață, sau, mai bine zis, sistemul Făcăleață, din pricina căruia selecționerul n-are ce selecționa. Ideologia a elaborat-o Becali, cel care a ridicat la rang de principiu director sloganul „totul este de vânzare” și, pe cale de consecință, totul poate fi cumpărat.
Am spus-o și o mai spun: în prea mulți bani se scaldă fotbalul nostru pirpiriu și bicisnic. Știți cât câștigă PE ZI Urko Pardo, de la „Rapid”? 2000 de euro. Fără să joace! Ăștia-s bani la vedere, Prunea deconspirând faptul că 70% din sumele ce nutresc „sportul rege” circulă „pe sub masă”. Sistemul Făcăleață își trage sevele din această circulație imorală a bănetului, într-o lume populată cu îmbogățiți de război (războiul românilor cu sărăcia) care, pe ce pun mâna și pe unde trec lasă urmă puturoasă. Doar n-o să credem că Penescu e singurul care transmitea ordine verbale de plată prin al de Făcăleață și că doar arbitrii priponiți sunt cei mânjiți! Boala e cronică și de mult metastazată.
Răposatul Teașcă îmi povestea încă acum 30 de ani despre arbitrii care joacă la două capete și percep șpagă de la ambele combatante. Pățania lui e cunoscută: pe când antrena la Sibiu, un arbitru „onest” i-a înapoiat plicul („Nea Titi, n-am putut face nimic!”), dar a greșit, dându-i-l pe cel al gazdelor, de două ori mai generoase (și, ca urmare, învingătoare cu un penalti acordat în minutul 90). E-o mare rușine tot ceea ce se întâmplă acum în fotbal, dar și o speranță: cine știe, poate a venit vremea…
Aș, nici un „poate”: peștele de la cap se-mpute!