Țara, legiunea, căpitanul

Încerc senzația că, pe măsură ce aflăm mai multe despre legionari… devine tot mai greu să descifrăm și să înțelegem mecanismele de funcționare a mișcării unanim (?) condamnată, înainte de a fi deplin înțeleasă. Nu-i vorba despre cine știe ce târzii și vinovate ecouri ale unor puseuri partizane, ci de simpla necunoaștere a tuturor mobilurilor, resorturilor, împrejurărilor, cât și, mai ales, de corecta stabilire a responsabilităților. După toroipanul propagandei carliste, a funcționat din plin, vreme de cinci decenii, o demonizare oficializată, care, ca orice condamnare în bloc, n-a avut nici răgazul și nici disponibilitatea să ia în considerare nuanțe, ori să accepte necesara gradare a responsabilităților, mergând până, în unele cazuri, la totală absolvire. Abia la 70 de ani distanță încep să apară mărturii ale supraviețuitorilor ce nu mai au nici a se teme, și nici ce pierde; în consecință, informația crește cantitativ, odată cu certa sporire a credibilității. Nu mai este vorba de declarații smulse sub teroare, în sinistrele interogatorii din pușcării (fie carliste, fie comuniste) și formulate cât mai prudent și evaziv, din teama auto-incriminării și deconspirării camarazilor. Subiecții discută acum liber – de fapt, pentru prima oară fără apăsarea culpei, dizolvată și de efectele prescripției, și de consistenta distanțare în timp: uitarea e scrisă-n legile omenești. N-o mai fac în fața anchetatorilor penali, ci doar în prezența microfonului neutru al postului național de radio.
Trei gazetari de la Radio România, Mariana Cononovici, Silvia Iliescu și Octavian Silivestru au cutezat o amplă investigare în culisele istoriei recente, publicând la „Humanitas” culegerea de mărturii „Țara, Legiunea, Căpitanul”, cu subtitlul „mișcarea legionară în documente de istorie orală”. Își plasează merituoasa cercetare sub un motto nu știu cât de potrivit din Harold Pinter: „Trecutul este ceea ce ne amintim, ne imaginăm că ne amintim, ne auto-convingem că ne amintim, sau pretindem că ne amintim”. Va fi avut un rol și imaginația, și auto-convingerea, dar, cu certitudine, amintirile legionarilor de marcă sunt rodul unor experiențe-limită mult prea terifiante pentru a mai lăsa loc jocului imaginației ori derapajelor auto-iluzionării.
Prima surpriză ce ți-o oferă cartea radiofoniștilor vine să contrazică flagrant imaginea generală stas promovată de literatura și arta ante-revoluționară: mișcarea legionară n-a fost o simplă adunătură de derbedei sanguinari fanatici, purtând într-o mână Biblia și-n cealaltă pistolul. Intelectuali de valoare, reprezentanți autentici ai elitei (orice listă se cuvine să înceapă cu tinerii Eliade, Cioran, Noica…), fie că au făcut parte din structurile organizatorice legionare, fie că le-au susținut propagandistic.
Cum se explică enorma deschidere de compas dintre statura intelectuală de marcă și crima împotriva unor mari valori ale culturii române, rămâne s-o deslușească, iată, noile mărturii în cazul uciderii lui Iorga. Nu-i și n-a fost nici o îndoială că oribila crimă din pădurea Strejnic nu putea aduce decât ponoase Statului Național Legionar și mișcării în sine. O analiză logică elementară a consecințelor respinge fără doar și poate „soluția sânge pentru sânge” barem în cazul Iorga. N-a fost să fie din pricina eterogenității mișcării legionare, a divizării ei în grupuri mai mult sau mai puțin independente, slobode să ia hotărâri „în absența stăpânilor”.
Dacă în cazul deciziei de a-l suprima pe Armand Călinescu poate fi acceptat amestecul malefic al lui Moruzov (declarația lui T. Borescu), în ce-i privește pe Iorga și Madgearu, e mai greu de crezut (românii au viciul – sau virtutea – scenaritei) că asasinatul l-ar fi pus la cale Eugen Cristescu (declarația lui S. Milcoveanu). Hotărârea pare mai degrabă să fi aparținut unui grup periferic exaltat, ce vedea în masacrul de la Jilava semnul unei nopți românești a Sfântului Bartolomeu, iar executorul-șef, Traian Boeru, n-a acționat din ordin superior. Dimpotrivă: în noaptea cu pricina, Horia Sima, pare-se, avertizat, l-a căutat cu osârdie pe Iorga la Ploiești, la Câmpina, spre a preveni nenorocirea și, implicit, decredibilizarea Legiunii. Nu l-a găsit. De aici încolo încep alte nedumeriri: Sima îi arestează pe asasini și tot el, a doua zi, îi eliberează. Cică… din milă! Mai târziu, în lagărul german de la Buchenwald, Boeru încă se mai mândrea cu isprava asasinatului. Sima l-a dezavuat, publicând, la Madrid, broșura „Cazul Madgearu-Iorga” (n-am găsit-o nicăieri; n-o fi apărut și la noi?) „Țara, Legiunea, Căpitanul” e-o carte ce se cuvine parcursă atent, cu creionul în mână. Deocamdată, doar am răsfoit-o.