Țara făgăduinței

În urmă cu vreo trei ani, întorcându-mă din vestul european pe la punctul de trecere a frontierei Borș, dintre Ungaria și România, am avut ocazia să văd tratamentul pe care îl oferă statul român așa numiților „căpșunari”.
O coadă infernală, cam de 50 de mașini, aliniate pe vreo 7 sau 8 șiruri, mii de români așteptând sârguincioși ca patria mama să își deschidă larg porțile și să îi primească cu brațele deschise, cam ăsta era peisajul oferit de autoritățile naționale.
Se știe că luna august este luna în care, de regulă, românii plecați la muncă se întorc acasă, cu cățel și cu purcel, cu lacrimile pregătite în coada ochilor, în așteptarea revederii cu părinții, frații, surorile și copiii.
Impasibili la trăirea sufletească a celor care poate nu au avut altă șansă să supraviețuiască, decât să plece la muncă departe de casă, printre străini, cerberii care veghează la integritatea teritoriului național au blocat cu orele întoarcerea românilor acasă.
Astăzi, din nou într-o lună a lui august, asistăm la un nou moment în relația pe care statul o are cu „căpșunarii”, o etichetă pe care eu cel puțin o detest și pe care o consider incorectă, măcar din perspectiva faptului că banii trimiși de aceștia în țară au făcut, la un loc, mai mult bine decât creditele externe contractate și fondurile europene primite până acum.
În acest moment, după mai bine de 18 ani de la revoluție, autoritățile încearcă să-i îmbie pe românii plecați afară la muncă să se întoarcă și să investească acasă, promițându-le marea cu sarea, de parcă România ar fi cel puțin tărâmul făgăduinței.
Un singur lucru este uitat, poate voluntar, anume acela că singurul lucru pe care cei plecați îl așteaptă este să fie acceptați ca cetățeni cu drepturi egale și să fie tratați ca atare. Și încă ceva, au trecut prin prea multe greutăți ca să mai poată fi duși cu vorba și păcăliți pentru banii câștigați cu sudoarea frunților lor și cu lacrimile amare ale copiilor care-i așteaptă acasă.
Cătălin NECHIFOR