Tânjind după locul de baștină

Suceveanca Elena Ienache, deținătoarea unui fond arhivistic de familie în care se află unul din cele trei exemplare în manuscris ale bucovineanului Ilie Dugan-Opaiț, document după care s-a tipărit lucrarea „Date pentru monografia comunei Cireș-Opaițeni”, are în aceste zile bucuria apariției unei lucrări mult mai ample intitulată „Familia Dugan din Cireș-Opaițeni”, ediție îngrijită de dr. Vasile I. Schipor, cercetător la Institutul „Bucovina” al Academiei Române.
„Ultimul Iordan la Cireș”
Elena Ienache (născută Popescu), refugiată din Cireș-Opaițeni, județul Storojineț, care, așa cum mi-a mărturisit, tânjește mult după locul în care s-a născut, are în această carte voluminoasă (care poartă semnătura lui Ilie Dugan-Opaiț, dar care are o serie de texte anexe revelatoare aparținând unor oameni care au trăit momentul tragic al detrunchierii de țară al nordului Bucovinei) un text revelator intitulat „Ultimul Iordan la Cireș”.
Copil la vremea aceea, Elena Ienache își amintește cum pe data de 6 ianuarie 1944 mama sa a îmbrăcat-o frumos, „ca de sărbătoare”, pentru a merge cu tot satul, așa cum era obiceiul de Iordan, la apa Sirețelului, unde se pregătea crucea de gheață, iar preotul binecuvânta norodul.
„Spre locul acela – scrie ea – se îndreptau încet călăreții îmbrăcați în sumane, având pe cap căciuli ornate cu beteală și fire de busuioc, pe cai împodobiți cu scoarțe. În locul respectiv îi aștepta norodul, femei și bărbați în frumoase costume populare, sumănele sau cojoace, purtând în mâini căni sau urcioare din lut, împodobite cu busuioc și pamblicuțe colorate sau tricolore”.
„Am lăsat în urmă amintiri dragi, munca și truda părinților, plecând în necunoscut”
Toată atmosfera de sărbătoare s-a destrămat însă când preotul, cerându-le oamenilor să fie atenți, le-a citit un comunicat venit de la Storojineț prin care bărbații „care au ordin de chemare de culoare galbenă să se prezinte la Primărie, pentru a fi luați în evidență și a pleca la război”.
„Femeile – scrie ea rememorând acele clipe – începură să plângă, iar bărbații își ștergeau lacrimile cu frunțile plecate”.
Nu peste mult timp, oamenii au fost nevoiți să plece în refugiu. „Am părăsit satul nostru drag, locurile copilăriei mele, colțul nostru de rai, am lăsat în urmă amintiri dragi, munca și truda părinților, plecând în necunoscut”.
Visul Elenei Ienache de a vedea tipărită monografia familiei Dugan din Cireș-Opaițeni, lucrare care prezintă satul ei de baștină și oamenii trăitori în el, este acum împlinit.
*
Am întrebat-o pe Elena Ienache dacă și-a revăzut locul de baștină și dacă a mai recunoscut acolo ceva din „anotimpul” copilăriei.
Mi-a spus că gospodăria frumoasă din Cireș (pe care tatăl ei, orb, ajutat de unul dintre copii, a reprodus-o într-o machetă) nu mai există.
A rămas însă ceva: știubeiul din grădina casei părintești, care ocrotește izvorul cu apă rece, apă căreia nici acum nu i-a uitat gustul.