Maica Domnului s-a învrednicit de mare putere dumnezeiască la nașterea Bisericii: „…când s-a făcut pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinții Apostoli, la început Sfântul Duh a stat peste Sfânta Fecioară Maria, care și mai înainte Îi era locuință plăcută și prea iubită, și totdeauna petrecere nedepărtată. În vremea aceea a primit prea binecuvântata Fecioară pe Duhul Sfânt mai mult decât toți apostolii; căci, pe cât vasul se face mai mare, pe atât mai mult încape în sine. Și de vreme ce Preacurata Fecioară era vas al Sfântului Duh mai mare decât toți, pentru că este mai înaltă decât apostolii și decât proorocii și decât ceilalți sfinți, precum îi cântă ei Biserica, zicând: „Cu adevărat ești mai presus decât toți, Fecioară Curată!”, tot astfel și darul Duhului Sfânt l-a încăput în sine mai mult decât toți”. De aici deducem că autoritatea duhovnicească cea mai mare, în instituția apostolească, a avut-o Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Un fapt mai puțin știut, istorisit într-o scrisoare de un monah athonit cu numele Ștefan, este acela că Maica Domnului, călătorind spre Cipru, la Sfântul Lazăr, cel înviat după patru zile de Domnul, ce era episcop al Bisericii de pe această insulă, a ajuns și la limanul Muntelui Athos, unde a binevestit poporului păgân, cu de-amănuntul toate cele despre Iisus Hristos. Întărind Evanghelia cu multe minuni, Preasfânta a pus povățuitor și învățător poporului botezat în acest munte , pe unul din cei ce a călătorit cu ea. Înseamnă că la originea Bisericii athonite se află Maica Domnului, Apostol al lui Hristos. Mare suferință sufletească au simțit acești fii duhovnicești la auzirea veștii că întemeietoarea Bisericii lor nu mai este în viață. Ea binecuvânta-se poporul astfel:
„Darul lui Dumnezeu să petreacă în locul acesta și la cei ce petrec aici cu credință și cu cucernicie și păzesc poruncile Fiului și Dumnezeului meu. Iar bunătățile cele de trebuință spre petrecerea cea de pe pământ, vor fi lor din destul cu puțină osteneală. Și li se va pregăti lor viața cea cerească și nu va lipsi mila Fiului meu din locul acesta, până la sfârșitul veacului. Iar eu voi fi folositoare locului acesta și caldă mijlocitoare pentru dânsul la Dumnezeu !”
Din relatările celor ce au putut vizita Muntele Athos am aflat că, într-adevăr, Darul lui Dumnezeu petrece în acel loc, se simte peste tot și în toate, iar Maica Domnului este caldă folositoare pentru toți cei ce se nevoiesc în acest munte sfânt.
Tânguirea primilor creștini din biserica primară
Fiind cuprinsă de preaputernica dorință de a vedea preadulcea față a Fiului său și de a ședea în bucuriile cele de sus, care sunt nesfârșie, Maica Domnului a fost înștiințată de Sfântul Arhanghel Gavriil că mutarea ei de pe pământ la cer va avea loc după trei zile. Ca întărire, Sfântul Arhanghel i-a dăruit o stâlpare dintr-un copac de finic, din rai, care strălucea cu lumina harului ceresc, pentru a fi purtată înaintea patului, când preacuratul ei trup va fi petrecut spre îngropare. Despre acestea, Preasfânta a spus Sfântului Ioan, fiul ei cel încredințat de Hristos, iar Sfântul Ioan a trimis la Sfântul Iacov, ruda Domnului, întâiul ierarh al Ierusalimului și tuturor rudeniilor și vecinilor. Sfântul Iacov, la rândul său a trimis veste tuturor credincioșilor din Ierusalim, precum și tuturor credincioșilor de prin cetățile și satele ce erau primprejur. Astfel s-au adunat cu Sfântul Iacov, în casa Sfântului Ioan unde ședea Sfânta Fecioară Maria, toate rudeniile, precum și o mulțime de credincioși, bărbați și femei de pretutindeni. Toți cei ce se adunaseră la Preacurata Maica Domnului auzind de sfârșitul său, atât de la ierarhul lor, cât și de la Preacurata Maică, plângeau și casa se umplea de plânsete și tânguiri, căci o rugau pe Stăpâna cea milostivă, ca pe o Maică a tuturor, să nu-i lase orfani.
Contemporanii erau cu adevărat foarte întristați de plecarea Maicii Domnului dintre ei, pe de o parte pentru că era Maica lui Iisus, iar pe de altă parte datorită calităților sale, a trăsăturile sale morale și duhovnicești care erau excepționale. Din acest motiv ea a fost înconjurată de dragostea și de respectul celor din jur, fiind cinstită într-un mod cu totul deosebit.
Ne-au rămas câteva documente scrise despre felul cum era Maica Domnului, din care se poate înțelege de ce contemporanii ei o regretau nespus.
Aflăm din scrisoarea Sfântului Ignatie purtătorul de Dumnezeu (ucenicul Sf. Ioan Evanghelistul), pe care a scris-o din Antiohia, către Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, următoarele:
„Sunt multe femei la noi care doresc să vadă pe Maica lui Iisus și se sârguiesc în toate zilele, că doar ar putea să călătorească la voi, ca s-o cerceteze pe ea și să se atingă de pieptul ei, cel ce a hrănit cu lapte pe Domnul Iisus, și să se înștiințeze de la dânsa pentru oarecare taine. Pentru că slava ei a străbătut până la noi, că ea, fiind Fecioară, este Maica lui Dumnezeu plină de toate darurile și de toate bunătățile, și spun de dânsa, că în prigoniri și în primejdii este veselă, în sărăcie și în neajunsuri nu se mâhnește, spre cei ce îi fac rău nu se mânie, ci le face și mai mult bine; este blândă în lucrurile cele de bună întâmplare, milostivă spre cei săraci, cărora le ajută pe cât poate, iar celor ce sunt vrăjmași ai credinței noastre, li se împotrivește foarte mult. Iar dreptei noastre credințe și bunei cucernicii este învățătoare, asemenea și tuturor credincioșilor povățuitoare spre tot lucrul cel bun. Pe cei smeriți îi iubește mai mult și singură este smerită către toți; și o laudă pe ea toți cei ce au văzut-o. Și cât de răbdătoare este când învățătorii iudei și fariseii râd de dânsa ! Niște oameni vrednici de credință ne-au spus că în Maria, Maica lui Iisus, firea omenească, pentru sfințenia ei cea multă, se vede că este asemenea cu firea îngerească. Lucrurile acestea care se aud au deșteptat în noi dorință nemăsurată că doar am putea să vedem pe cea cerească – ca să zic așa – minune preasfântă și de mirare.”
În altă scrisoare, același Sfânt Ignatie purtătorul de Dumnezeu scrie către Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu:
„Eu, dacă îmi va fi cu putință, voi veni la tine, ca să văd pe credincioșii cei sfinți care s-au adunat acolo; dar mai ales ca să văd pe Maica lui Hristos, despre care se spune că tuturor este minunată, cinstită și iubită și toți doresc să o vadă. Cine n-ar dori s-o vadă pe Sfânta Fecioară și să vorbească cu aceea care a născut pe Dumnezeul Cel adevărat ?”
Sfântul Ambrozie (ca. 339-397) studiind intens scrierile Sfinților Părinți greci a scris despre felul cum era Preasfânta Fecioară Maria, următoarele:
„Era Fecioară nu numai cu trupul, dar și cu duhul, smerită în inimă, de Dumnezeu înțelepțită în cuvinte, negrabnică la grăire, totdeauna la citire, trează în osteneli, întreg înțeleaptă în vorbire, vorbind precum cu Dumnezeu, iar nu precum cu oamenii. Pe nimeni nu asuprea, ci tuturor le dorea bunătăți; nu s-a îngrețoșat de vreun om, nici măcar sărac de ar fi fost, nici a râs de cineva, ci pe toate cele ce le vedea, le fericea. Nimic nu era în gura ei ceva într-acest fel, care să nu fie dar curgător. În toate lucrurile sale arăta cea mai înaltă feciorie, iar vederea ei era chip al desăvârșirii celei dinlăuntru, era pildă de milostivire și de bunătate”.
Apoi ce fel era cu obiceiul ei cel prea sfânt și cu chipul ei trupesc, aceasta se află astfel scris la Epifanie (scriitor creștin din sec al IV-lea) și la Nichifor (†828):
„Ea era în tot lucrul cistită și statornică. Grăia foarte puțin și numai ce era de trebuință. Lesnicioasă spre a asculta, grăioare de bine, dând fiecăruia cinstire; obișnuia totdeauna a grăi vorbe cuviincioase cu fiecare om, fără de râs și fără de tulburare, dar mai ales fără de mânie. Era măsurată la stat, vederea feței ei era ca vederea grăuntelui de grâu; părul galben; ochii, ascuțiți la vedere, întru care luminile erau asemenea cu rodul de măslin. Sprincenele ei erau negre și plecate; nasul, potrivit; buzele, ca floarea trandafirului, pline de cuvinte dulci. Fața, nici rotundă, nici scurtă, ci puțin lungăreață. Mâinile și degetele, lungi. În scurt, era neîmpărtășită de toată trufia; smerită, neprefăcânu-și fața deloc, că nici o moliciune nu avea cu sine, ci arăta umilință aleasă. Hainele pe care le purta erau simple, precum le arată și acum sfântul acoperământ al preasfântului ei cap și ca să spun pe scurt: în toate lucrurile ei era de față mult dar dumnezeiesc.”
Din aceste scrieri se poate înțelege cât de multă dorință aveau sfinții, ca să vadă pe cea însuflețită sfințenie a lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria. Iar cei ce s-au învrednicit a o vedea, aceia spuneau tuturor că sunt fericiți; căci cu adevărat erau ochii care o vedeau pe ea după Hristos Mântuitorul, și fericite erau urechile care se învredniceau să audă buzele ei cele grăitoare de Dumnezeu și cuvintele ei cele făcătoare de viață.
Este de înțeles ce a fost în sufletul acelora care au petrecut-o pe Stăpâna lor în satul Ghetsimani unde odihneau Sfinții ei părinți Ioachim și Ana, precum și Dreptul Iosif:
„ Și ajungând Sfinții Apostoli cu toată mulțimea credincioșilor la satul Ghetsimani, când au pus lângă mormânt patul cu preasfântul trup, atunci s-a ridicat iar strigare de plângere în popor, tânguindu-se toți pentru sărăcia lor și pentru lipsirea unei bunătăți ca aceasta. Și căzând la trupul Presfintei Născătoare de Dumnezeu, îl cuprindeau, îl udau cu lacrimi și îi dădeau sărutarea cea mai de pe urmă.”
După cum am relatat, mare tânguire a fost pentru Biserica primară despărțirea de Maica Domnului. Le-au rămas ca alinare cuvintele ei adresate celor ce o plângeau. Le poruncea să nu o plângă, ci mai degrabă să se bucure pentru ducerea ei, că, stând mai aproape înaintea scaunului lui Dumnezeu, privind față către față pe Fiul și Dumnezeul Său și vorbind gură către gură, va putea cu mai multă înlesnire să se roage și să milostivească bunătatea Lui. Deci îi încredința pe cei ce plângeau că, după mutarea sa, nu-i vă lăsa pe ei orfani; și nu numai pe ei, ci pe toată lumea o va cerceta, o va privi și va ajuta celor din primejdii.
Sărace și neputincioase cuvinte am fost în stare să vă adresez, despre cea care a fost în timpul vieții sale pământești, vas ales, masă a pâinii celei veșnice, cuptor neatins, scară tainică….. și care este și va fi pururea, fierbinte rugătoare și mijlocitoare pentru noi cei ce o iubim.
Închei cu speranța că cele pe care am reușit să le aștern aici, vor deștepta în dumneavoastră și mai multă dorință de apropiere de cea care stă înaintea Fiului său și Dumnezeului nostru, Iisus Hristos și care ne iubește, îmbărbătându-ne și îndemnându-ne cu cuvintele: „Bucurați-vă, căci eu sunt cu voi în toate zilele !”
Preot Dan Gheorghiță
Parohia „Sfântul Dumitru”, Hănțești II
