Anual fiecare dintre noi sărbătorește o zi specială, pe care o trăiește cu mai multă intensitate: ziua onomastică. Este o zi în care scoatem în evidență, îndepărtarea cu încă un an de momentul nașterii noastre pe lume și pășirea într-un altul pe care ni-l dorim mai bun. Este un moment al bilanțului faptelor săvârșite și al fixări unor noi idealuri.
Biserica a însemnat în calendarul ei de regulă, și a sărbătorit, zilele morții Sfinților, ca momente de final ale drumului nevoințelor și ca naștere a acestora în viața cea veșnică. La mormântul lor au revenit an de an credincioșii și au înălțat mulțumiri Preasfintei Treimi pentru harul revărsat cu atâta putere în ființa acestor Sfinți, cât au trăit și au lăudat faptele lor întru credință. Această formă de cinstire a Sfinților s-a desăvârșit în slujbe deosebite care împodobesc cultul Bisericii.
Așa, desigur, s-a întâmplat și cu Preasfinta Născătoare de Dumnezeu. Cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului ar trebui să fie aceea a Adormirii ei, dar știri documentare despre existența acestei sărbători nu avem decât din secolul V. Această sărbătoare ne amintește de multa tânguire a Bisericii primare la despărțirea de cea care a fost, după Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la ceruri, cel mai important pol de gravitație, chiar mai mare decât cel reprezentat de instituția apostolească. Persoana ei a fost întotdeauna asociată, în chip firesc, cu aceea a dumnezeiescului său Fiu. Sfântul Luca consemnează în evanghelia sa că o femeie din mulțime, mișcată profund de minunile săvârșite de Domnul Iisus, a exclamat extaziată: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii la care ai supt.” (Luca 11,27).
Aceeași sărbătoare ne amintește de felul extraordinar în care și-a încheiat drumul vieții Născătoarea Izvorului vieții și a nemuririi; de cum a trecut prin moarte ca printr-un somn de scurtă durată, de felul în care Domnul Iisus a venit cu sobor mare de îngeri și de puteri cerești netrupești ca s-o petreacă în împărăția cerurilor și de ridicarea trupului său preacurat la cer.
Astăzi Biserica Ortodoxă prăznuiește această aleasă sărbătoare cu rânduieli de slujbă foarte frumoase: slujba Privegherii Adormiri Maicii Domnului, care se săvârșește în ajunul Praznicului, după Vecernia Mare sau în cadrul Utreniei și Sfânta Liturghie. De la o vreme, în unele părți ale Ortodoxiei slujba Adormirii Maicii Domnului din Mineiul pe august a fost amplificată cu o nouă formă de pietate față de Sfânta Fecioară, menită să accentueze cultul de supravenerare, și anume Prohodul Maicii Domnului, care este o imitație a Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos din slujba Utreniei Sâmbetei celei Mari (Triod), alcătuită de Manuel Corinteanul la începutul secolului al XVI. Generalizată mai ales în bisericile rusești, această imitație a trecut și în bisericile românești (mai ales în mănăstiri), fiind încadrată în slujba Privegherii Adormirii Maicii Domnului.
Parohiile care au ca hram Adormirea Maicii Domnului sunt îmbrăcate în haine de sărbătoare, credincioșii participă cu mic cu mare la slujbele săvârșite în biserică și organizează agape la care sunt așteptați și cei sărmani și flămânzi.
Sfântul voievod Ștefan, Petru Rareș, Neagoe Basarab, dar și alți dregători, precum și numeroase comunități, urmând exemplul credincioșilor din Ghetsimanii, au ctitorit biserici cu hramul Adormirii Maicii Domnului (Uspenia).
Și pentru că am participat cu toții la această solemnă procesiune care ne-a făcut părtași durerii celor ce au condus-o pe Maica Domnului spre locul de îngropare, așdori să evidențiez, în cuvinte sărace, starea de spirit a momentului, cu scopul de a cunoaște mai pe larg cum era Maica Domnului în viață, care era motivul pentru care era atât de iubită, care este motivația cinstirii sale și cum trebuie să ne raportăm și noi cei de astăzi la ea.
Tânguirea sfinților apostoli și ai celor apropiați acestora
Deși târziu, de abia în anul 431, la Sinodul III ecumenic de la Efes, în urma ereziei dioprosopiste a lui Nestorie, s-a formulat esența doctrinei mariale ortodoxe a Bisericii, în conștiința credincioșilor, după Învierea și Înălțarea Domnului, mama Acestuia era, incontestabil, Născătoarea de Dumnezeu. Apostolii și primii creștini erau conștienți de rolul pe care l-a avut Preasfânta Fecioară în iconomia mântuirii, erau conștienți că de această supremă onoare, de a fi vas ales a lui Dumnezeu, nu se putea învrednicii orișicine. Cine putea să fie aptă de a deveni receptacol al divinității și de a zămisli un fiu preacurat al cărui ipostas avea să fie Însuși Logosul divin, decât cineva pură, curată, neîntinată, fără prihană? Deși în cugetările înalte, iluminate de Dumnezeu, ale Sfinților Părinți ai Bisericii, se află credința că Fecioara Maria a fost ultima mlădiță a unei spițe de înaintași care a fost curățită în decurs de generații de Sfântul Duh spre a putea odrăsli o făptură neprihănită, chiar din timpul vieții sale, Sfânta Maria era venerată ca cea mai sfântă și cea mai mare dintre toți sfinții.
Singura alinare a Bisericii, după ducerea Domnului Iisus, de-a dreapta Tatălui, a fost cea care L-a născut și pe care „…o aveau ca pe o mângâiere și răcorire în mâhniri, întărire în credință și învățătoare. Pentru că aceasta, toate cuvintele pe care le pusese în inima sa și toate faptele cele minunate, începând de la Buna Vestire a zămislirii cele fără de sămânță și nașterea cea fără de stricăciune a lui Hristos, și cele ce se făceau în pruncia și în viața Lui mai înainte de Botezul lui Ioan, toate acestea le spunea iubiților ucenici ai Fiului Său. Și ca una ce avea de la Duhul Sfânt și din vederea lucrurilor lui Hristos mai multă descoperire despre dumnezeirea Lui, îi încredința pe dânșii prin spunerea cu de-amănuntul a tuturor faptelor ce s-au făcut cu dumnezeiasca putere, mai înainte până ce s-a arătat lumii, și cu acelea îi întărea pe ei în credința cea fără de îndoială”.
Necurmată durere a lăsat în sufletul Apostolilor adormirea Preacuratei Fecioare de care trebuiau să se despartă, nemaiputând s-o revadă și nemaiputând să audă de la dânsa cuvinte dumnezeiești, care le-au umplut inimile de negrăită bucurie duhovnicească. Biserica a păstrat cuvintele Sfinților Apostoli spuse cu mare jale în preajma despărțirii:
„Stăpână, văzându-te pe tine petrecând în lume, ne mângâiam ca de însuși Stăpânul și Învățătorul nostru, iar acum cum vom putea suferi jalea și întristarea inimilor noastre, lipsindu-ne de petrecerea ta pe pământ împreună cu noi? Dar de vreme ce cu voia Celui născut din tine, Hristos Dumnezeu, te muți la cele mai presus de lume, de aceea ne bucurăm de sfatul lui Dumnezeu cel rânduit pentru tine; însă pătimim durere pentru sărăcia noastră, că de acum nu te vom mai vedea aici pe tine, Maica și mângâietoarea noastră !”
Preot Dan GHEORGHIȚĂ
Parohia „Sfântul Dumitru”, Hănțești II
