Tânga roților de tren

Cine pândește greșeala altuia… cade singur în ea! Cititorii vor fi corectat tacit (sper!) eroarea din finalul trecutului articol, unde, în fuga tastelor, în loc de 7, am scris 2, astfel îmbătrânindu-l ilicit pe Eminescu. În aceeași zi, într-o tabletă apărută în altă foaie, am scris în titlu „De amicitiae”, încălcând regulile dativului, ce nu îngăduie păcătosul de „ae” final. De unde se vede că sunt zile și zile. Câte odată ești mai aproape de eroare și habar n-ai că bioritmul, zodia, ursitoarele ți-au hărăzit aplecare către pârdalnica greșeală, de care ajungi să-ți dai seama abia când citești textul tipărit – adică, prea târziu. Drept pentru care rog de iertare și, cum se spune când vrei să depășești un moment mai puțin plăcut, mulțumesc pentru înțelegere!
O regulă aproape fără excepție: românul face grevă cu gândul la propriile-i interese: lefuri, sporuri, taxe, burse, drepturi „conexe”, condiții de muncă; n-am prea văzut mișcări revendicative dedicate interesului general. Dar iată și o abatere de la regulă: ceferiștii amenință cu amorțirea trenurilor din pricina amărâtei stări a infrastructurii căilor ferate. S-ar cuveni să nu-i privim chiorâș și să le fim chiar recunoscători: nu se gândesc doar la starea propriului buzunar, ci încearcă să tragă un semnal de alarmă extrem de necesar. Obsedați de istorica penurie de autostrăzi, am lăsat de izbeliște căile ferate: grosul banilor se duce către glorioasele Bechtele, iar drumul de fier nu numai că nu dă semne ale alinierii la performanțele europene, ci-și sleiește și bietele resurse cu care s-a procopsit pe vremea împușcatului. Soluția la ordinea zilei, în caz de avarii, nu mai este, cum s-ar crede, începerea imediată a remedierilor, ci, mai simplu și mai românește, fie prin închiderea definitivă a liniei (Oradea-Holod), fie prin devierea pe rute mult ocolitoare (București-Giurgiu, de ani buni prin Videle, din pricina unui amărât de pod), fie, cel mai adesea, prin impunerea unor umilitoare și eterne restricții de viteză.
Cum s-ar zice, operația a reușit, pacientul, mort. Subfinanțarea a eliminat total CFR-ul din efortul european de reducere a timpilor de mers – ba, mai mult și complet inexplicabil, s-a ajuns ca pe secții complet și costisitor modernizate să se circule cu viteze inferioare celor anterioare. Distanța Ploiești-București o parcurgea bătrâna și ostenita locomotivă cu aburi Pacific 231 în 39 de minute. Acum, pe terasamentul hiper-consolidat, înzestrat cu tip de șină ce permite viteze de 160 km./oră, aceiași 59 de km. îi faci, cu aceleași trenuri, în 40-41-44 de minute. De ce, atunci, toată truda și cheltuiala? Mister!
Într-o însemnare din Carnetul XXXII, Mihail Sadoveanu înregistra performanțele căii ferate în materie de viteză: în 1835, 20 km./oră, în 1850, 40 km., în 1893, 58 km., în 1905, 103 km. Cu toată rușinea trebuie să constatăm că, în 2008, România se află la nivelul anului 1893: marea majoritate a trenurilor de tip clasic, rapide și accelerate, nu acoperă, într-o oră, mai mult de 60 km. În același interval de timp, ajungi cu EC13 de la Dortmund la Köln, cale de 166 km! Ca să nu mai vorbim despre TGV-ul francez, despre performanțele de-a dreptul ireale obținute de japonezi etc. etc. Iar vechile răni ale căilor ferate române, din lipsă cronică de fonduri, au ajuns în pragul cangrenei.
În urmă cu 20 de ani, secția Făurei-Tecuci o parcurgea trenul 666 în 70 de minute. Aceeași rută, același tren în 2008: 121 minute. În două decenii, nu s-a remediat nimic: e mai simplu să reduci viteza trenului pe jumătate (nu mănânci din timpul tău, ci al călătorilor) și s-o lași așa în veci de veci. De la București la Constanța, de la două ore și jumătate, s-a ajuns la aproape cinci. În 1986, de la Buzău la Făurei, drumul cu trenul accelerat dura jumătate de oră. Acum, îți ia o oră! De ani și ani, nimeni nu se îndură să rezolve situația terasamentului afectat de alunecări în zona Galați-Tulucești, unde garniturile se târăsc ca după mort: 14 km. în 36 de minute! Pe multe, chiar foarte multe secții, în fiecare an se adaugă 2-3-7 minute la timpii de mers, adică, exact pe dos față de cursul general al dezvoltării căii ferate, aflată în tot mai aprigă dispută concurențială cu avionul și automobilul. Așa că greva ceferiștilor ar fi mai mult decât îndreptățită. Au atâta dreptate încât… s-au speriat de ea, renunțând la protestul anunțat. Glasul roților de tren rămânând să răsune, în România, din ce în ce mai tânguios.