Tânărul C. a trecut efemer pe la Justiție

Când un președinte indispus își fixează atenția asupra unui ministru, care se mai și învrăjbește cu șeful DNA, poți să începi liniștit numărătoarea inversă – fără teama de plictis – pentru momentul când păgubașul își va face bagajele și va pleca.
La Tudor Chiuariu au fost unele variații, pentru că nevârstnicul ministru nu s-a calificat dintr-un început ca verigă slabă a Guvernului. Până să i se dea portofoliul Justiției (o specialitate tradițional liberală), avocatul din Iași făcuse o figură onorabilă ca șef al Departamentului guvernamental de luptă anti-fraudă, avea ceva state de serviciu în PNL și activitatea sa ministerială a început sub semnul unor refaceri simbolice, bine primite ale dialogurilor cu Parlamentul și Consiliul Superior al Magistraturii.
Doar că loviturile neîndemânatice, dar cam dureroase date prin părțile moi ale sistemului, lipsirea lui Băsescu – prin metode nu tocmai inteligente și foarte fățișe – de plăcerea înfăptuirii unei anume justiții după care se dă în vânt președintele și o seamă de stângăcii (printre care și înverșunările sistematice pe tagma sacrosantă a procurorilor anticorupție) l-au adus în această condiție de neînvidiat, asemănătoare unei șederi în „coridorul morții”.
Impresia destul de bună a primului moment s-a șters mintenaș. Pentru că omul părea sau chiar era depășit. Până la urmă, cine era Chiuariu? Avocatul lui Relu Fenechiu, privit ca un ins uns cu multe alifii, cu bani pe măsură și un fel de făcător de miniștri cuminței. Un tinerel cu accent provincial, cu frizură de Figaro, parcă fugit de la școală ca să aterizeze în fotoliul de ministru. Adică, avea toate ingredientele necesare unei execuții.
Cum omul lăsa totuși părerea că nu absolvise cu brio școala vieții și părea a avea o bună credință rătăcită prin genetică, o regie cu plicuri și cârnați nu prea mergea. Așa că s-a găsit un aviz pe o hotărâre de guvern cu ochi și sprâncene. Ministrul Justiției a ajuns în situația de a bea cândva o cafea cu noduri la prietenii săi de la DNA în postura de prezumtiv borfaș (pentru că în ochii publicului român ipoteza de nevinovăție nu există). După care a început tămbălăul cunoscut: scrisori grave, apeluri și mai grele.
Băsescu și Tăriceanu au fost pe rând „generoși” în disputa de a-l lua pe tânărul C. cu fărașul. Până la urmă, zicând că face un joc la offside, Tăriceanu l-a pus, zic unele gazete, să-și dea demisia. Cu tot tacâmul: demnitate, onoare și – premieră – anunțul că mai vrea o tură la minister. Doar că toate au sunat comic în vocea ministrului de nouă luni.
Tudor Chiuariu nu este un episod. Este o întâmplare. Care a fost posibilă pe fondul unei crize profunde de autoritate a oamenilor si instituțiilor. A lipsei de fler în alegeri, a funcționării mecanismelor și solidarităților păguboase care generează asemenea alegeri. A nepriceperii de a alege și motiva o echipă. Dar și a vremurilor păcătoase.
Cine a mai fost Chiuariu? Un alt ministru care a plecat fără să-și lase o amprentă de substanță la locul de muncă și fără să reușească să rezolve probleme atât de vechi încât ar părea ciudat ca ele să nu mai existe.
Păi cum ar fi Justiția fără corupție, personaje veroase, reglaje politice, miniștri scoși de prin cotloane și strâmbături din nas de la Bruxelles? Pentru așa ceva se luptă numai în dramele unui alt C.- Camil (Petrescu). Adică într-o ficțiune literară.