Tânărul bogat, între economie și iconomie

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26
„În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.”
Pericopa evanghelică a Duminicii a 12-a după Rusalii ne vorbește despre întâlnirea Mântuitorului Hristos cu un tânăr căruia i se părea că este aproape desăvârșit, întrucât împlinise din tinerețe poruncile Legii. La poruncile Decalogului (să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta), Mântuitorul adaugă și porunca cea mare: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Părea un tânăr aproape desăvârșit, simțea totuși că îi lipsește ceva care ținea de profunzimea vieții lui: viața veșnică. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această Sfântă Evanghelie, arată că tânărul a venit la Hristos cu inimă bună și râvnitoare, spre deosebire de alții, care veniseră să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt sau să fie vindecați ei sau cei apropiați ai lor. El a venit să-L întrebe de viața veșnică, ce trebuie să facă pentru a intra în Împărăția cerurilor. Este exclusă orice viclenie sau ipocrizie a tânărului, întrucât în final vedem că el a plecat întristat.
Răspunsul Mântuitorului: „Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te și vinde-ți averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și-Mi urmează Mie”, l-a întristat pe tânăr, căci era foarte bogat. Inima îi era alipită de bogăția lui.
Economie și iconomie
Starea tânărului bogat din Evanghelie, transpusă într-un limbaj teologic actualizat, ne revelează zbaterea omului între economie și iconomie. Aceste cuvinte au aceeași origine grecească: oikonomia, care însemna „administrarea sau conducerea casei” sau conducere, guvernare, rânduială, ordine. În limba latină, termenul oeconomia are sensul de organizare, dispunere a elementelor unui discurs, ale unei scrieri. În limba română, cuvântul a fost împrumutat din franceză (économie) și cu sensurile mai vechi de știință a fenomenelor economice, curent de gândire economică, chibzuială, cumpătare. De la acest înțeles s-a ajuns la expresii precum „simț economic”, „bani puși deoparte”, sau „casă de economii”. În secolul XX, termenul a evoluat, desemnând „totalitatea activităților de producție, distribuție și consum într-o colectivitate”, ajungându-se la termeni precum economie politică, economie marxistă, economie națională sau economie globală.
În ce registru am putea înscrie toate aceste expresii economice? Evanghelia ne răspunde: în împărăția lui mamona, care înseamnă în aramaică: bani, avere. Banii și averea capătă statutul unei divinități. Părerea că banul sau averea ar avea doar o importanță economică și socială fără implicații morale este greșită. Un autor creștin atrăgea atenția asupra faptului că banul și averea induc iluzia că posedă multe dintre caracteristicile unei divinități: par că oferă siguranță, libertate, că ne conferă putere, și par să fie omniprezente. Iar lucrul cel mai sinistru este că îi creează omului iluzia că este atotputernic. Banul și averea ajung să pretindă loialitatea și dragostea care I se cuvin numai lui Dumnezeu și au puterea de a ne prinde în capcană. Tânărul bogat din Evanghelie, auzind că i se cere să-și dea averea săracilor pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa. „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau va ține numai la unul și va nesocoti pe celălalt. Nu putem sluji lui Dumnezeu și lui mamona” (Luca 16, 13).
În împărăția lui mamona, totul devine economie cu ingredientele sale: de la bani puși deoparte până la economie de piață, economie națională sau economie globală etc. Iar sloganul tuturor acestora poate fi sintetizat într-o fericire întoarsă: „Fericiți cei îndestulați – răspunde veacul acesta lui Hristos –, că a acelora e împărăția acestei lumi și alta nu e”. Așa cum ne învață gânditorul și martirul creștin Mircea Vulcănescu, într-un asemenea sistem economic, „fiecare rămâne străin de ceilalți, dar se poate întâlni cu ceilalți pentru conlucrare. Ceea ce e unuia scop, poate fi altuia mijloc. Unul poate folosi pe celălalt. Totul devine astfel mijlocire, negoț și instrument. Nu mai e scop absolut. Etica devine economie. Și mijlocul prin excelență, mijlocul în sine, sensul instrumental în care se concretizează toate aceste relații posibile este banul. El e puterea care unește, care leagă întâlnirea unui om cu altul și conlucrarea lor. Lucrul merge până la limitele extreme ale epocii moderne, în care valoarea religioasă a pastorilor e apreciată, în uzine, după sporul producției din săptămânile care urmează predicilor lor!”
Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă această stare a celor care fac din bogăție idealul suprem, precum tânărul din Evanghelie, cu starea celor bolnavi de friguri, „cărora li se varsă fierea în ei”, și care, dacă mănâncă și beau, „nu numai că nu li se stinge setea, ci li se aprinde și mai mult arșița”. Tot astfel „se întâmplă și cu iubitorii de averi; aceștia aprind și mai mult pofta aceasta rea – mai amară chiar decât fierea – dacă o hrănesc cu averi. Atunci o sting, când scot din sufletul lor pofta de câștig, după cum mâncarea puțină și golirea stomacului scapă pe om de boala de fiere”.
Iubirea de arginți, mamă a tuturor patimilor
În zilele noastre, bogăția și sărăcia sunt realități neîncetat actualizate, iar inegalitatea repartiției bogăției devine tot mai mare. În condițiile în care predomină economia cu conținut monetar, și nu productiv, banul devine principalul etalon, iar iubirea de arginți devine patima tuturor. Fiind asociată cu vinderea lui Hristos, iubirea de arginți este numită de Sfântul Apostol Pavel rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10). Banul capătă în viața omului dimensiuni metafizice și devine zeul mamona, care se împotrivește lui Dumnezeu.
Pentru omul de astăzi, tehnologia și confortul (computerul, automobilul, telefonul mobil și alte gadgeturi) nu sunt o realitate neutră, ci idoli. Între omul contemporan și tehnologie se stabilește o relație personală, ca de la sclav la stăpân. Tehnologia nu este doar un ansamblu de care te poți folosi, iar averea nu înseamnă doar o simplă acumulare de capital. Așa cum prevedea Mircea Vulcănescu, astăzi, banii, tehnologia și confortul au ajuns să domine relațiile dintre oameni.
Bogăția, în lumea economică, devine o problemă de prestigiu și putere. Însemnele banului (vile, mașini de lux, desfrâu organizat, relații) transformă viața într-un spectacol. Totul este supus mecanismelor pieței. Dacă în trecut exista expresia: „spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești”, acum, expresia sună astfel: „spune-mi ce mănânci, cum te îmbraci, unde îți petreci vacanțele, ca să-ți spun cine ești”. În societatea de consum postmodernă, individul este „liber” să își construiască o lume după gustul său prin intermediul obiectelor și imaginilor de consum.
Într-o asemenea lume care trăiește sub halucinația tehno-globalistă, și sacrul pare să poată fi cumpărat. Au apărut substitute ale credinței în Dumnezeu: religiile terapeutice, care îi satisfac omului dorința de a fi în regulă cu sacrul. De asemenea, practicile oculte se oferă ca substitut al credinței în Dumnezeu, oferindu-le adepților iluzia puterii.
În noua concepție ideologică a consumismului, toate valorile tradiționale devin „stereotipii” de care individul trebuie să se elibereze. Inocența copilăriei trebuie maculată cu educația sexuală încă de la grădiniță, familia trebuie să dispară din vocabular împreună cu valorile ei de paternitate, maternitate și filiație. Suntem forțați în mod subtil să numim normal ceea ce până mai ieri era monstruos și absurd.
Iconomia lui Dumnezeu
„Atunci Iisus i-a spus: dacă vrei să fii desăvârșit, du-te și vinde-ți averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și-Mi urmează Mie.”
Așa cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, Mântuitorul Hristos voia să-l ridice pe tânărul bogat la cunoașterea de Dumnezeu și să-l desprindă de cele de pe pământ, să-l apropie de Dumnezeu. „Voia să-l convingă să caute cele viitoare”, să știe Cine este Binele Cel Adevărat, „rădăcina și izvorul tuturor bunătăților” și numai pe Acesta să-L cinstească. Mântuitorul Hristos a spus: „Să nu numiți pe nimeni învățător pe pământ” (Matei 23, 10), pentru a arăta deosebirea dintre El și alți învățători și pentru ca lumea să știe că El este principiul tuturor lucrurilor.
„Vino și-Mi urmează Mie” este chemarea tânărului bogat să se așeze în iconomia dumnezeiască, adică în planul divin de mântuire a omului, în manifestarea iubirii lui Dumnezeu pentru omenire prin Întruparea, jertfa și Învierea Fiului Său. Este ceea ce tânărul bogat n-a înțeles și „a plecat întristat, căci avea multe avuții”.
Omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziția lui și nu stăpân al acestora. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul face o deosebire între posesia împătimită și cea nepătimașă a bunurilor. Iubirea de bogăție nu-l lasă pe om să trăiască și să rodească în credință, ci îl duce la moarte spirituală (Capete despre dragoste 2, 89, Filocalia vol. al II-lea). Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul arată că bogat nu este cel ce are, ci cel ce dăruiește la rândul său întrucât dăruirea îl arată pe acela fericit, iar nu averea (Pedagogul 3, 6, 35).
Aflarea lui Hristos prin urmarea autentică a poruncilor
Faptul că Mântuitorul îl cheamă pe tânărul bogat să vândă toate averile sale și să-I urmeze arată că Iisus Hristos este capătul poruncilor. Tânărul bogat trebuia să înțeleagă poruncile, pe care pretindea că le respectă, drept căi spre întâlnirea cu Dumnezeu. Urmarea lui Hristos este consecința firească a călătoriei pe calea poruncilor. Respectarea exterioară a poruncilor nu prilejuiește întâlnirea cu Dumnezeu. Tânărul bogat Îl întâlnește pe Fiul lui Dumnezeu, dar sufletește este departe, de aceea nu poate să-L urmeze.
Poruncile nu trebuie numai împlinite, ci ele trebuie contemplate și cugetate de către om în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu și în devenirea sa spre asemănarea cu Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta și voi cunoaște căile Tale. La îndreptările Tale voi cugeta și nu voi uita cuvintele Tale” (Psalmul 118, 15-16). Împlinirea poruncilor este urmată întotdeauna de cunoașterea lui Dumnezeu. Făptuirea și cunoașterea sunt nedespărțite.
Ceea ce nu înțelege tânărul din Evanghelie este că nu împlinirea legalistă a poruncilor Legii duce la dobândirea vieții veșnice pe care o căuta, ci Urmarea lui Hristos, prin care orice om se așază în iconomia dumnezeiască. Dobândirea vieții veșnice (îndumnezeirea) nu este o simplă acționare a vreunei dimensiuni potențiale existente în noi; este un dar suprafiresc împărtășit omului. Dobândirea vieții veșnice nu este un produs al umanului, care ține de creatural, care apare ca o ameliorare etică a acestuia, transformând-o într-un proces psihologic de mare elevație spirituală. Ea este legată de Izvorul vieții veșnice. Sfântul Grigorie Palama este cât se poate de tranșant, aducând drept argument un text din Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Oricine afirmă că unirea desăvârșită cu Dumnezeu se săvârșește numai prin imitare și relație, fără harul îndumnezeitor al Duhului, ca la cei ce au aceleași purtări și se iubesc unii pe alții, iar harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu îl numesc o deprindere a firii raționale, care vine doar prin imitație, și nu o întâlnire suprafirească și negrăită și o lucrare văzută în chip nevăzut, deci, vrednică și înțeleasă în chip neînțeles, acesta să știe că a căzut fără să știe în erezia mesalienilor”. Dobândirea vieții veșnice este un dar suprafiresc al lui Dumnezeu și nu o operă a firii omenești. Nevoința omului cel mult șlefuiește sufletul pentru a primi harul tainic al îndumnezeirii.
Logica omului și cea a Proniei dumnezeiești
Iconomia dumnezeiască este un dar al lui Dumnezeu, iar dobândirea vieții veșnice nu poate fi percepută ca o recompensă pentru nevoința omului pe care o săvârșește în sufletul și trupul său. Ea este darul exclusiv al lui Dumnezeu și nu un cadou pentru binele săvârșit. „Logica darului este alta: primești ceva ce simți că transcende puterile și meritele tale. Darul te uimește pentru că nu-l meriți. Cadoul ți se cuvine, pentru că este o răsplată a unor eforturi depuse”. Conștiința autosuficienței este un indiciu că încă suntem lipiți de cele efemere: „Cel ce nu crede taina aceasta mare a harului celui nou și nu vede nădejdea îndumnezeirii nu va putea disprețui plăcerea cărnii, a banilor, a avuției și mărirea de la oameni, sau chiar de ar putea-o face pentru scurtă durată, îl cucerește mândria că a atins desăvârșirea prin care e târât iarăși în rândul celor necurățiți. Cel ce caută însă spre ea, chiar de-ar dobândi tot lucrul bun, având mereu înaintea privirii sale desăvârșirea care trece peste orice margini și care nu poate fi încheiată, nu se socotește să fi săvârșit ceva și se face tot mai smerit, gândindu-se, pe de o parte, la mărirea sfinților care au fost mai înainte de el, pe de alta, la prisosința nesfârșită a iubirii de oameni a lui Dumnezeu” (Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, trad. pr. Dumitru Stăniloae, 2006, p. 373).
Numai așezați în această logică a darului lui Dumnezeu care ne copleșește vom reuși să transformăm economia în iconomie și vom înțelege că bunurile materiale sunt darul lui Dumnezeu și nu sunt posesiunea noastră și că se cuvine să-I mulțumim lui Dumnezeu și să oferim darul nostru lui Dumnezeu prin Sfânta Euharistie („Ale Tale dintru ale Tale”), iar apoi să-l împărtășim aproapelui.
Să ne ajute Dumnezeu să folosim toate bunurile pe care ni le-a dăruit nu în duhul lumii acesteia (mamona), ci în Duhul lui Hristos, ca slujitori ai Lui și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (1 Corinteni, 4, 1)!
Să ne ajute Dumnezeu „să cunoaștem taina voii Sale” cu fiecare dintre noi „spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ – toate întru El” (Efeseni, 1, 9-10).
(Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea , Ziarul Lumina)