Tămăduirea mândriei

Sfântul Vasile cel Mare aprecia că cel mândru „se vindecă dacă crede în judecata celui care a spus: „Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Iac. 4, 6), altfel spus dacă se teme de judecata la care va fi supusă mândria”. Domnul Hristos însuși atrage atenția asupra urmărilor nefericite ale mândriei: „Oricine se înalță pe sine se va smeri” (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11). Iar Marcu Ascetul spunea: „Când vezi vreun gând că-ți făgăduiește slava omenească, să știi sigur că-ți pregătește rușine”.
Ca și smerenia, mândria prezintă două forme: una în care te consideri mai presus de ceilalți oameni și îi disprețuiești, și una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile și reușitele (fizice, intelectuale, spirituale și materiale, sociale). Atunci când omul se concentrează pe sclipirea de bine și frumos din celălalt, fără a privi la defectele lui, are șansa de a se feri de prima formă de mândrie. Mai mult, așa cum învață avva Dorotei: „A se socoti mai prejos de toți se opune mândriei celei dintâi. Căci cum se poate socoti pe sine mai mare decât fratele său, sau înălța în ceva, sau defăima, sau disprețui pe cineva, cel ce se socotește pe sine mai prejos de toți”. De asemenea, acceptarea ocărilor, a batjocurii, a necinstei sau defăimărilor sunt „leacuri tămăduitoare ale mândriei”.
Iar al doilea tip de mândrie se vindecă prin rugăciunea neîncetată: „Cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învrednicește să izbutească în ceva, știe de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească și nu se poate mândri, nici nu-și pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu și Lui îi mulțumește pururea și pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui și să se arate slăbiciunea și neputința lui”.
Mai mult decât orice altă patimă, mândria nu se poate tămădui prin eforturi proprii. Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat un cuvânt care, până astăzi, stârnește în fiecare din noi o bună neliniște: „Pe cei neînfrânați poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu”.
Să umblăm în toate zilele în duhul smereniei, care nu înseamnă să ne punem mai jos decât ceilalți, într-o coregrafie ce presupune o coborâre de pe un loc mai înalt. Omul smerit nu coboară de undeva, ci se recunoaște cu realism duhovnicesc a fi nimic și cel din urmă. „Cel smerit, spunea Sfântul Macarie cel Mare, nu cade niciodată. Unde ar putea să cadă acela care se află mai jos decât toți?”
Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se știe pe sine că a făcut multe și mari fapte bune, și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă știu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine”(1 Cor. 4, 4).”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)