Tămăduirea femeii gârbove

„În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârșite de Dânsul.” (Luca 13, 10-17)
Sfânta Evanghelie care se citește în Duminica a XXVII-a după Rusalii ne prezintă un act de mare milostivire a Mântuitorului Iisus Hristos, și anume vindecarea unei femei gârbove, care suferea astfel de optsprezece ani.
În mod deosebit, în Evanghelie vedem că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă neputința și alină suferința, dăruind oamenilor sănătate trupească și sufletească, mai ales dacă ei au credință vie, răbdare și smerenie.
Această femeie gârbovă, suferindă și smerită, nu a cerut nimic de la Hristos Domnul, pentru că nu îndrăznea să-I ceară ceva. Ea purta povara suferinței sale în tăcere și evlavie. Deși trupul ei era gârbov sau aplecat de boală, totuși sufletul ei era drept în fața lui Dumnezeu, adesea în stare de rugăciune. Dar cu toate că nici ea și nici altcineva nu a intervenit pe lângă Iisus, totuși El, din multă milă sau compasiune față de ea, a vindecat-o în văzul tuturor celor adunați în sinagogă.
Vedem astfel cum Dumnezeu are inițiativa vindecării omului chiar dacă omul nu mai cere în mod expres vindecarea sa. Deci, Dumnezeu, Cel ce cunoaște viața și suferința fiecăruia, dar și credința, smerenia și răbdarea fiecăruia, alege locul și timpul când eliberează pe oameni de boală și suferință.
Din această lucrare milostivă și minunată a Mântuitorului Iisus Hristos înțelegem că Dumnezeu lucrează când dorește El și cum dorește El, iar modul Lui de lucrare este unul pedagogic sau înțelept. Chiar dacă întârzie să răspundă la cererea de ajutor a omului, ori vine în ajutorul lui într-un mod diferit decât așteaptă el, Dumnezeu lucrează totdeauna pentru mântuirea oamenilor. Uneori, El nu răspunde când este chemat, iar alteori El cheamă pe om când acesta nu se așteaptă. În orice caz, El iubește pe toți oamenii, chiar dacă nu gândește ca toți oamenii, ci dumnezeiește, adică mai presus de gândirea omenească obișnuită.
În Sfânta Scriptură, ajutorul lui Dumnezeu este invocat foarte adesea
Invocarea ajutorului lui Dumnezeu se vede mai ales în Cartea Psalmilor: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te!” (Psalmul 69, 1). Ajutorul lui Dumnezeu este trăit ca intervenție a lui Dumnezeu în situații dificile. Această experiență dă omului o încredere totală în ajutorul lui Dumnezeu, încât psalmistul spune: „Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalmul 26, 1-2); „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu și eu voi privi cu bucurie pe vrăjmașii mei ” (Psalmul 117, 6-7). Iar când omul simte că Domnul este ajutorul său, orice împrejurare din viața sa o trăiește cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Însă, când Dumnezeu nu-l mai ajută pe om, toate celelalte ajutoare sunt precare, relative și adesea iluzorii.
În Noul Testament, ajutorul lui Dumnezeu exprimă relația omului cu Dumnezeu ca relație de cerere a ajutorului și de primire a lui.
Astfel, în Sfânta Evanghelie după Matei (cf. Matei 15, 25), vedem că femeia cananeancă se roagă Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: „Doamne, ajută-mă!”. Deși zice: ajută-mă, de fapt, ea se ruga pentru fiica ei bolnavă, robită de un duh necurat, care nu mai putea da glas propriei suferințe și nu mai putea articula cererea ei de ajutor. Întrucât suferința fiicei devenise și suferința mamei, această femeie păgână, străină de neamul și de credința evreilor, cere lui Iisus să o ajute. La început, Iisus dă impresia că nu răspunde la cererea ei, nu pentru că este insensibil la suferința fiicei femeii, ci deoarece voia să arate ucenicilor Săi că Dumnezeu poate găsi credință la o femeie de alt neam decât poporul evreu. Urmează apoi dialogul cunoscut: „Nu sunt trimis decât numai pentru oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24). Ea însă stăruie în rugăciune, nu se descurajează, chiar dacă este refuzată! Văzând că femeia cananeancă este stăruitoare în cererea ei de ajutor, ucenicii lui Iisus, oarecum jenați de insistența ei prea multă, intervin pe lângă Iisus, zicând: „Slobozește-o, Doamne, că strigă în urma noastră!” (Matei 15, 23). Și de data aceasta, Iisus amână ajutorul Său găsind un alt pretext, și anume: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26). Cuvintele sunt aspre și chiar umilitoare pentru femeie. Totuși, aici, Iisus folosește metaforic această comparație, doar pentru a da impresia că El, ca evreu, intră, oarecum, în logica populară a superiorității poporului evreu față de popoarele păgâne. Pentru evrei, „copiii casei” erau doar ei înșiși, deoarece aveau credința lui Avraam, Isaac și Iacov, iar ceilalți oameni care trăiau în lume se aflau pe un plan inferior. De fapt, Hristos Domnul vrea să arate celor din jur că această femeie, deși este comparată cu un câine, nu se descurajează și nu încetează a cere ajutorul Lui. Multa sa iubire față de fiica ei suferindă și multa ei smerenie îi dau femeii cananeence nu numai curaj, ci și înțelepciune, încât ea Îi răspunde Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27). Cu alte cuvinte, și acestora trebuie arătată milă, chiar dacă nu li se acordă o importanță sau o atenție egală cu cea a copiilor. Auzind acest răspuns, Iisus i-a zis cu admirație: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!” (Matei 15, 28). Iar Evanghelia spune în concluzie: „Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28). Vedem, așadar, că cererea sau rugămintea femeii începe cu aceste cuvinte: „Doamne, ajută-mi, căci fiica mea este foarte bolnavă!”. Dar ajutorul nu vine imediat, ci se lasă așteptat. Deși întâmpină obstacole sau argumente împotriva ajutorării ei, totuși credința, curajul, smerenia și stăruința acestei femei îi dau îndrăzneală și înțelepciune, iar Iisus, cu multă înțelepciune, scoate la lumină, în fața ucenicilor Săi, aceste mari virtuți ale credinței femeii cananeence.
Un caz asemănător, de stăruință în cererea de ajutor, dar totuși diferit, în ceea ce privește tăria credinței, îl aflăm în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu (cf. Marcu 9, 17-29), în care tatăl unui copil demonizat, care a auzit că Iisus vindecă tot felul de boli, s-a apropiat de El, zicând: „…De poți, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi” (Marcu 9, 22). Tatăl copilului posedat era un om necăjit, dar cu o credință mai slabă, întrucât el se adresează lui Iisus: „Dacă poți, ajută-ne!…”. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îl atenționează pe acesta, pentru credința sa șovăielnică. Atunci, tatăl copilului, în stare de pocăință, exclamă: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24). Această rugăciune exprimată printre lacrimi arată că tatăl copilului recunoaște, de fapt, credința sa firavă, pe care, cu smerenie, el o numește „necredință”. Tatăl copilului bolnav reprezintă, foarte adesea, pe oamenii care au doar o credință superficială, nestatornică. Prin urmare, când cerem ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să-l cerem având credință puternică, întărită prin multă rugăciune. Ajutorul lui Dumnezeu vine foarte adesea ca urmare a întăririi credinței omului. Iar dacă uneori omul nu primește imediat ajutor, este tocmai pentru că el are încă o credință slabă, firavă.
În Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus Hristos ajută pe cei încercați, „întrucât prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 18). Deci, încercările și greutățile vieții au uneori un rol pedagogic, adică prin ele omul poate cunoaște că Dumnezeu dorește să-l apropie mai mult de El. Părintele Dumitru Stăniloae vorbește în Dogmatica sa despre cunoașterea lui Dumnezeu nu numai din cărțile sfinte, ci și din ajutorul lui Dumnezeu care vine credinciosului când acesta se află în încercări sau în necazuri. Această cunoaștere este una fascinantă, palpitantă, dureroasă și bucuroasă, după cum omul simte lupta sa cu încercările vieții și răspunsul lui Dumnezeu la strigătul său de ajutor. Încercările și suferințele pot întări credința omului rugător. Dacă însă omul nu se roagă cerând ajutorul lui Dumnezeu în timpul încercărilor, acestea pot să-l ducă la slăbirea credinței și a speranței. În timpul suferinței, omul nu mai rămâne neutru, ci fie se apropie mai mult de Dumnezeu, fie se îndepărtează de El.
În Epistola către Romani se spune că Duhul Sfânt vine în ajutorul slăbiciunii sau neputinței noastre… (cf. Romani 8, 26). De aceea, în rugăciunea de la hirotonia diaconului, preotului și episcopului se spune: „Dumnezeiescul har, care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohirisește (rânduiește, promovează) pe (…)” și se rostește numele celui care urmează a fi hirotonit. Dumnezeiescul har al Sfântului Duh vine în ajutorul omului, vindecă neputințele lui și împlinește ceea ce lipsește omului pentru ca acesta să poată sluji lui Dumnezeu cu vrednicie.
(Sursa: Ziarul Lumina)