Tâlcuirea slujbei Sfintei Cununii (III)

În a doua rugăciune, după ce se amintește că Dumnezeu a creat pe om ca „împărat al zidirii” și, socotind că nu este bine să fie singur, i-a dat femeia ca să fie un trup nedespărțit cu ea, preotul cere lui Dumnezeu mai mult păzirea de tot felul de primejdii a celor ce se cunună. În legătură cu aceasta, cere lui Dumnezeu să le dea bucuria pe care a avut-o Împărăteasa Elena când a aflat crucea și să-și aducă aminte de cei doi, precum și-a adus aminte de cei 40 de mucenici, trimițându-le cununi din cer. Se face deci aluzie la greutățile care pot surveni în familie și la crucea pe care ele o reprezintă și pe care ei trebuie să o poarte cu răbdare, ca să ia cununa din cer. Se arată prin aceasta și acest înțeles al cununilor cu care vor fi încununați cei doi, care reprezintă și necesitatea unui efort plin de fermitate în viața de familie. Și iarăși preotul cere de la Dumnezeu pentru ei „prunci buni”, „o întocmire de gând a sufletelor și a trupurilor”, sporire spre tot lucrul bun. Căsătoria fericită implică armonia sufletelor și a trupurilor, care amândouă depind de „unitatea de gând” a celor doi.
În rugăciunea a treia, preotul cere: „Și acum, Însuți Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește pe robul Tău (N), și pe roaba Ta (N), pentru că de la Tine se unește bărbatul cu femeia. Unește-i pe dânșii întru unirea gândului (omonoia), încununează-i într-un trup, dăruiește-le lor roada pântecelui, câștigare de prunci buni”. Unirea lor trupească izvorăște dintr-o unitate de gând, dintr-un acord al inimilor, care concura spre această unire. Ea e „simfonia” de care vorbea mai înainte P. Florensky. Fiecare din cei doi se păstrează ca persoana, căci fiecare gândește și voiește și simte, dar gândește, voiește și simte în acord cu celălalt, pentru acela, în convergență cu acela. Nici un gând contrar celuilalt nu-și face loc în legătura lor. Prin aceasta, unirea lor e ca o cunună de mărire și de cinste. Dar numai pentru că acceptă eventualitatea zămislirii pruncilor, spiritualizându-se și prin această asumare de responsabilitate comună.
În felul acesta unirea trupească dintre bărbat și femeie devine, dintr-un act de concupiscență păcătoasă, cum e în afară de căsătorie, un act voit de Dumnezeu și binecuvântat de El.
După a treia rugăciune, preotul așează cununa pe capul bărbatului, după ce a atins cu ea fruntea fiecăruia și a făcut semnul crucii pe fața bărbatului, rostind cuvintele: „Cunună-se robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Apoi așează în același fel cununa pe capul miresei. Acesta e actul central al Tainei, act prin care ea se realizează de fapt.
Atingând cu fiecare cunună fruntea fiecăruia din cei doi și amintind pe amândoi la așezarea cununii fiecăruia, arată că cununa fiecăruia este într-un fel și a celuilalt; fiecare își poartă cununa sa întrucât e unit cu celălalt, întrucât ea e unită cu a celuilalt. În iubirea între ei stă cununa și mărirea fiecăruia.
– Cununa e semnul măririi și al cinstei
Cununa e semnul măririi și al cinstei, o spune preotul îndată după încununare:
„Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii”. Mărirea e legată de cinste și invers. Mărirea și cinstea lor e văzută de Dumnezeu și de oameni. Ea constă în fidelitatea și în iubirea dintre cei doi, în jertfelnicia unuia pentru altul, în exercițiul răspunderii unuia față de altul, în asumarea străduințelor necesare vieții de familie. În împlinirea tuturor acestora constă realizarea unei perechi fericite, atâta cât e cu putință pe pământ. Creația întreagă câștigă de la armonia acestei perechi pe drumul ei spre armonizarea voită de Dumnezeu.
Cununa este în același timp o coroană, semn al cinstei și al demnității. Coroana o poartă împăratul; împărat este și Hristos și arhiereul. Ea e semnul unei seriozități, al unei maturități și al unei răspunderi ce se încredințează cuiva pentru apărarea, ocrotirea și călăuzirea celorlalți. Prin încoronare se arată că cei doi au ieșit de sub grija părinților, au primit răspunderea pentru propria lor viață, răspunderea unuia pentru altul, răspunderea comună pentru familia lor și pentru copiii lor viitori, ca cetate a lor. Omul nu e întreg până ce nu a ajuns apt să primească această răspundere pentru sine și pentru alții. Dacă omul a fost adus la existență de Dumnezeu ca „Împărat al creației”, el își realizează această demnitate, care-i o demnitate de răspundere, în mod special și concret prin asumarea responsabilităților legate de viața de familie, în care sunt implicate și responsabilități pentru viața socială și pentru viața lumii în general. (Din Dogmatica vol. III – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae)