Tâlcuirea slujbei Sfintei Cununii (II)

Sfântul Ioan Gură de Aur vede în cunună simbolul ascezei conjugale, pentru a atinge castitatea, integritatea ființei”. Cununile se dau de fapt mucenicilor pentru răbdarea lor în credință. Soții au de răbdat și ei asaltul multor ispite în viața conjugală; trebuie să rabde multe greutăți, ca să ia cununa iubirii depline. Mărirea ce o dă cununa este împreunată și cu suportarea unei asceze, a unei înfrânări și răbdări și cu împlinirea plină de eforturi a unor responsabilități. De aceea se face cu cununa semnul crucii pe fața celor pe al căror cap e așezată.
După citirea Apostolului și a Evangheliei, preotul cere într-o rugăciune iarăși „păzirea cinstită a nunții lor” și „păzirea nespurcată a patului”, desigur de iresponsabilitate și de un gând de infidelitate, care îi coboară pe amândoi de la respectul reciproc ca persoane și de la comuniunea ca persoane. Cu cât e dragostea mai deplină, mai adâncă, cu atât e mai castă. De aceea preotul cere în continuare lui Dumnezeu ajutor ca „să fie legătura lor fără de păcat”. Numai așa iubirea lor este deplină. Patul nespurcat, ca legătură neprihănită sau castă, constă în spiritualizarea celor căsătoriți, în spiritualizarea legăturii lor trupești prin toată iubirea, respectul și răspunderea de a se răbda și ajuta reciproc și de a progresa în ele, câștigând prin aceasta și respectul celorlalți oameni și al măririi de la Dumnezeu.
Li se dă apoi să bea dintr-un pahar comun, arătându-se că se vor îndulci din dulceața comună a dragostei și a bucuriei.
– „Drumul vieții conjugale nu mai e un simplu itinerariu; el este plasat pe axa eternității”
Preotul îi conduce apoi legați de mână în jurul tetrapodului de trei ori, ceea ce înseamnă neîntreruperea legăturii și iubirii lor. „Drumul vieții conjugale nu mai e un simplu itinerariu; el este plasat pe axa eternității; de acum mersul lor comun este asemenea axei nemișcate a unei roți care se învârtește”, a mișcării stabile a sufletelor în Dumnezeu. Nimic nu va întrerupe iubirea și fidelitatea lor, nimic nu se va intercala în ea, nimic nu o va scoate din statornicia ei.
În timpul acestui drum, se cântă imnul de bucurie al lui Isaia pentru zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei. Acum s-a pus temeiul unor noi oameni, chipuri ale lui Hristos cel întrupat. Cei ce se vor naște din această căsătorie vor fi și ei membri ai Împărăției eterne a lui Dumnezeu. Cerul însuși se bucură pentru această sporire a Împărăției lui Dumnezeu. În timpul înconjurării se mai cere sfinților mucenici ca prin rugăciunile lor să se mântuiască sufletele celor ce se cunună, printr-o răbdare care imită răbdarea lor. Bucuria nașterii de prunci, bucuria iubirii între soți nu e lipsită de înfrânări, de suportări de dureri și de strădanii. Sunt aceleași imne care se cântă și la Botez și la Hirotonie pentru aceleași motive: pentru nașterea de noi membri ai Împărăției lui Dumnezeu, pentru creșterea lor viitoare, care nu e lipsită de eforturile înfrânării, ale răbdării și ale strădaniilor.
Luând cununile de pe capul celor încununați, preotul vorbește iarăși de mărirea lor, căci ei vor purta în chip nevăzut toată viața cununile lor de vor trăi în iubire adevărată, în curăția fidelității și în răspundere și respect reciproc. Cu aceste cununi ei vor merge chiar în Împărăția cerurilor: „Dumnezeule… primește cununile lor în Împărăția Ta, păzindu-i nespurcați și fără prihană și neispitiți”.
În otpustul rânduielii Nunții sunt pomeniți împărații Constantin și Elena și mucenicul Procopie. Cei cununați sunt ridicați la o cinste împărătească și la conlucrare pentru credință, asemenea împăraților Constantin și Elena, și la răbdarea greutăților asemenea mucenicilor. Bucuria de cele bune, înălțarea la dragostea curată și desăvârșită e împreunată cu lupta pentru cele bune, cu greutățile înfrânării și ale răbdării. Greutățile se amestecă cu dulceața unirii trupești și sufletești, având un rol în spiritualizarea ei.
– Harul Cununiei se dă pentru dragostea totală și neprihănită între cei ce se căsătoresc, pentru ajutorul și răbdarea reciprocă
Creștinismul este realist. Nu se avântă în promisiuni de fericire neumbrită de greutăți, căci viața e îmbinată din amândouă laturile. Dar fericirea are totuși câștigul final. Cine așteaptă numai fericire de la căsătorie, numai plăceri, nu o va putea suporta lung timp.
Rezumând, se poate spune că harul dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se căsătoresc ca să poată frâna tendința spre satisfacerea exclusivă a poftei trupești, care coboară pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului pătimaș al celuilalt, ca să poată frâna orice altfel de egoism și infidelitate a unui soț în raporturile cu celalalt; e cerut pentru întărirea răbdării fiecăruia față de insuficiențele celuilalt și a voinței de ajutorare a lui, ca să facă adâncă iubirea lor în Hristos, care nu e posibilă fără înfrânarea egoismului fiecăruia; în sfârșit e cerut pentru nașterea de prunci, care echivalează și ea cu înfrânarea egoismului de toate felurile și cu înaintarea spre comuniunea deplină. Toate acestea dau o castitate legăturii căsătoriei, o cinste și o noblețe fiecăruia din soți, o deschidere reală a unuia spre altul, spre Dumnezeu, spre semeni; prin toate acestea ei își câștigă mântuirea. Toate acestea și le promit și ei unul altuia și pentru toate se roagă și ei și rudeniile lor împreună cu preotul, în timpul slujbei.
Sau într-o altă formulare și mai rezumativă: harul acestei Taine se dă pentru dragostea totală și deci neprihănită între cei ce se căsătoresc, pentru ajutorul și răbdarea reciprocă, pentru suportarea și biruirea cu răbdare a tuturor greutăților. Viața în doi e complexă, având parte și de bucurii procurate de dragostea și de dăruirea reciprocă, care are în ea o anumită infinitate, dar și de greutăți și de neputințe legate paradoxal cu indefinitul tainic al persoanelor umane.
(Din Dogmatica vol III – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae)