Taina timpului

Începutul anului bisericesc este la 1 septembrie, conform vechii tradiții bizantine, menținută în calendarul Bisericii Ortodoxe. Calendarul bisericesc este o icoană a timpului, dar nu a timpului care trece, se scurge și subliniază îmbătrânirea, ci a timpului care, intrând în veșnicie, devine un perpetuu acum. Slujbele bisericești țin cont de împărțirea anului în perioade, toate în jurul marelui praznic al Învierii Domnului. De aceea, sfinții pomeniți în fiecare zi, ca și rânduiala slujbelor zilnice, sunt o rememorare a întregii istorii a creației. Ciclicitatea vieții liturgice ne amintește de punerea noului început, ori de câte ori omul credincios are nevoie de aceasta. Căderea nu implică disperarea, ci ridicarea și luarea drumului de la capăt. Istoria mântuirii ne apare încheiată, din perspectiva Liturghiei. Existența noastră se derulează între bornele lui „deja” și „încă nu”. Dreptul Judecător este deja în Scaunul Său, iar sfinții sunt în jurul Lui, în Împărăție. Această imagine ne apare în fiecare locaș ortodox sub forma iconostasului, iar în rugăciunile de la Liturghie ea este explicată astfel: „Aducându-ne aminte… de cea de-a doua slăvită iarăși venire”. Ceea ce „încă nu” s-a întâmplat în veacul nostru, unde timpul dictează mersul lucrurilor, în veșnicia lumii lui Dumnezeu există „deja”.
Timpul curge și ia cu el toate evenimentele. Timpul este ireversibil, cel puțin în accepțiunea omului obișnuit, și de aceea timpul liturgic este o enigmă, o taină greu de pătruns. Cum este posibil ca lucruri care s-au petrecut în epoci diferite să fie notate într-un singur rând, ca și cum ar fi fost contemporane? Icoanele ortodoxe bizantine sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Acestea reprezintă personaje din diferite epoci, care asistă la evenimentele mântuirii neamului omenesc deodată, ca și cum ar fi contemporani. Începutul anului bisericesc este, în același timp, și începutul istoriei mântuirii. De aceea, Biserica a rânduit praznicul Nașterii Maicii Domnului la începutul anului bisericesc, iar cel al Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la sfârșit, în ultima lună. Între aceste praznice, care sunt ca niște semne pentru ghidarea credinciosului, curg toate sărbătorile, mari și mici, toate pomenirile sfinților lui Dumnezeu și slujbele din biserici. Fiecare zi liturgică reia întreaga creație, iar pauzele liturgice, atunci când s-a rânduit să nu se săvârșească Dumnezeiasca Liturghie, sunt momente de respirație adâncă, de odihnă pentru a comemora momentele cruciale din viața Mântuitorului Hristos.
Timpul este privit uneori și ca o dimensiune separată, manipularea căreia pare că ar rezolva problemele curgerii lui. Toate aceste idei despre timp provin din tainicul acestuia, din faptul că omul se teme de necunoscut, de ceea ce nu poate controla sau nu intră în cunoștințele sale despre mediul înconjurător. Ideea posibilității controlării timpului îl face pe omul secularizat să se simtă mai sigur pe viața lui, pe ceea ce este palpabil și care îl mulțumește. De aici și întineririle artificiale, tendința de a face, măcar în mod fals, să pară că timpul nu poate curge în ceea ce te privește, că poți fi veșnic tânăr și prosper. Omul credincios însă nu se supără de trecerea timpului, ci îl folosește pentru a ajunge mai departe, pentru a se urca pe scara duhovnicească a virtuților, chiar dacă drumul este de multe ori foarte anevoios.
(Pr. Eugeniu Rogoti, sursa: Ziarul Lumina)