Problema suferinței este o realitate complexă ce are resorturi și fațete atât de numeroase și de felurite încât ne este foarte greu să le trecem în revistă sau să le găsim tuturor soluții. Suferința umană este o taină care nu intră în orizontul obișnuit al înțelegerii noastre, un mister a cărui cunoaștere nu ne poate veni decât pe calea Revelației.
În privința problemelor puse de suferință, pozițiile unilaterale și raționamentele logice riguroase au ajuns în impas. Oamenii au progresat mai mult în lupta împotriva durerii decât în înțelegerea suferinței sau în modul cum poate fi ea răbdată și valorificată, prin credință. Credința nu aduce o soluție teoretică, ci o speranță pe drum.
Meditația profundă și constantă
Textele patristice ne lansează în acest sens o exortație la introspecție, la meditația profundă și constantă, sprijinită pe conținutul Sfintei Scripturi, al Sfintei Tradiții și pe paradigmele oferite de acestea asupra fragilității, coruptibilității, nestatorniciei și efemerității lumii acesteia.
Acesta este pentru om începutul căii de a-și îndrepta din ce în ce mai mult atenția către suflet și către ceea ce ar trebui să primeze în viața lui, căci adesea, în goana după lucrurile urgente, omul uită de fapt de cele fundamentale și cu adevărat folositoare ale vieții lui, iar grijile lumești exterioare devin apăsătoare și înrobitoare și-i răpesc timpul care ar trebui dedicat rugăciunii, meditației, lecturii etc. Omul secularizat, atunci când este atins de boli sau de oarece suferințe ori necazuri, devine debusolat, nu le înțelege taina, noima sau rostul și modul cum le poate depăși sau cum poate urca, valorizându-le, mai aproape de Dumnezeu.
Realitatea și durerea suferinței
Creștinismul recunoaște deschis realitatea și durerea suferinței. Este ceva împărtășit de Fiul lui Dumnezeu și de fiii Săi prin har. Nici măcar pentru un moment nu ni se sugerează că o persoană, devenind creștină, ar putea evada sau scăpa din lumea suferinței. Nu există modalitate prin care a deveni credincios să însemne a fi izolat de suferința lumii. Mântuirea de lume nu înseamnă îndepărtarea din lume.
Creștinii sunt în lume pentru că trebuiau să fie în această lume și e de dorit ca ei să fie o lumină a lumii. Nu există izolare, nu există menajare în fața realităților dure ale vieții. Nădejdea dobândirii frumuseților raiului este reală, dar nu ne protejează în fața durerii vieții de aici. Suferința, crucificarea și Învierea lui Iisus Hristos cartografiază forma adevăratei vieți creștine. Calea care conduce la ceruri trece și prin suferință și moarte.
Răbdarea suferinței
A deveni un adevărat creștin implică, printre altele, și răbdarea suferinței. A fi creștin înseamnă și a ridica crucea și a-L urma pe Hristos. „(…) Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui” (I Pt. 2, 21). Suferința este parte a căii credinciosului către ceruri. „Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare” (I Pt. 4, 13). În scrierile Sfinților Părinți ni se arată că, după cum Domnul, trecând prin suferințe și răstignire, a fost slăvit și așezat de-a dreapta Tatălui, tot așa și creștinul suferă împreună cu El, se răstignește împreună cu El, pentru a fi ridicat și a împărăți împreună cu El, pentru a se uni cu Hristos și pentru a împărăți împreună cu El în veci. Pentru că „dacă pătimim împreună cu El, vom fi și slăviți împreună cu El” (Rom. 8, 17).
A dori vindecarea nu este un lucru contrar voinței divine. Și Hristos i-a vindecat pe unii dintre bolnavii care I-au cerut ajutorul. Simone Weill spunea: „Nu căutați să nu suferiți și nici să suferiți mai puțin, ci să nu fiți alterați de suferință” (La pesanteur et la Grâce, Paris, 1948, p. 158).
Nu trebuie să fugim de suferință atunci când aceasta vine la noi, dar nici să alergăm în căutarea ei, ca și cum aceasta ar avea o valoare prin ea însăși.
(sursa: Ziarul Lumina, Diac. Liviu PETCU)
