Spovedania, pocăința sau mărturisirea este Taina prin care Dumnezeu iartă, prin preotul duhovnic, păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc în scaunul spovedaniei. Această Taină are mai multe numiri: pocăința, pentru că cel ce o primește trebuie să regrete în mod sincer păcatele săvîrșite și mărturisite preotului-duhovnic; mărturisirea sau spovedanie, întrucît creștinul își mărturisește păcatele în fața preotului; al doilea botez pentru că prin ea se spală păcatele ca și prin Taina Botezului; iertare, dezlegare pentru că prin această Taină se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ea ne împacă cu Dumnezeu.
Cînd trebuie să ne spovedim?
Spovedania nu este legată de termene. Putem merge la preotul duhovnic ori de cîte ori simțim nevoia de a ne ușura sufletul de povara păcatelor. Porunca a patra a Bisericii ne învață să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în posturile Paștelor, Crăciunului, al Sfintei Mării și al Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Orice credincios are îndatoria să se spovedească cel puțin o dată pe an.
Cine trebuie să se spovedească?
Noi, toți credincioșii, trebuie să ne spovedim, chiar și cei cărora ni se pare că nu păcătuim. Ne-o spune clar Sfîntul Ioan Evanghelistul: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noaste, El (Hristos) credincios este și drept ca să ne ierte nouă păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea» (I Ioan 1, 8-9). Bolnavii, mai ales, să se îngrijească să se spovedească și să se împărtășească pentru că eventualul sfîrșit să nu-i prindă fără veste, adică nespovediți și neîmpărtășiți.
Cum trebuie făcută mărturisirea păcatelor?
Mărturisirea păcatelor trebuie făcută prin viu grai, în fața preotului-duhovnic și trebuie să fie:
a – completă, adică să cuprindă toate, dar absolut toate păcatele săvîrșite de la ultima spovedanie, fără a ascunde nimic, căci Dumnezeu le știe pe toate;
b – sinceră și făcută de bunăvoie;
c – secretă, adică fără alți martori decît penitentul și preotul;
d – cu umilință și cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău pentru păcatele săvîrșite și, mai ales, cu dorința sinceră de a nu le mai repeta.
Simpla înșiruire a păcatelor, fără căință adevărată și fără hotărîre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor: «De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel» (Lc. 13, 5). Păcatul apasă greu conștiința noastră, ca o piatră, și o rănește dureros. Prin mărturisirea păcatelor, sufletul se ușurează, inima dobîndește liniște, conștiința cîștigă împăcare și rană sufletească se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite, și prin aceasta își sporesc frumusețea, asemenea și durerile se cer mărturisite și astfel sufletul se ușurează.
