Taina Spovedaniei

Fiecare om ar vrea să păstreze viața lui în taină, să rămână niște unghere ale sufletului pe care să nu le știe nimeni, așa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primește spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privință. În același timp, se uită faptul că Cel care primește spovedania este Mântuitorul Hristos Însuși. Preoții sunt numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primește Însuși Mântuitorul, Care deja ne cunoaște pe toți și cunoaște tot ce este în inima noastră. Așa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Iisus știe tot ce este în om”. Noi toți ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primește spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.
Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureți prin ea de tot ce este murdar în ființa ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viața Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania și Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mințit la această spovedanie și au murit îndată.
Preoții nu întreabă la spovedanie: „Ce ai făcut?”, pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: „Iată, părinte, asta și asta am făcut!”. Dar spovedania să nu fie numai o înșiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să greșești față de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă înșiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem conștiința că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.
Mântuitorul spune așa: „Nimic necurat și păcătos nu intră în Împărăția lui Dumnezeu”. Spovedania este un ajutor pentru că noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaște ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El știe tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoaștem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niște lucruri care ne dor, nu ca o simplă înșiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căință, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare și lumină de la bunul Dumnezeu.
Dezlegarea are valoare numai atunci când ești hotărât să nu mai repeți păcatul. Căința este foarte importantă și intensitatea ei trebuie să fie asemenea căinței tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.
Unii vin preot și spun: „Părinte, eu nu am păcate!” Este o mare greșeală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Nu este om fără greșeală pe pământ”. Oricât ai fi de atent la viața ta, tot îți scapă ceva. Este imposibil să nu greșești înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu știi nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El și ești cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audiență la cineva mare și ești întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, ești dat afară imediat.
– Canoanele care se dau la spovedanie
Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupești, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăință. Plecând la pământ fruntea, ne umilim și trupul care a greșit înaintea lui Dumnezeu. Neștiința se pedepsește prin a citi din diferite cărți, pentru a înțelege ce răspundere avem față de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se oprește de la Sfânta Împărtășanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci și șapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtășanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căința ei adâncă, a ajuns la o mare sfințenie. Șaptesprezece ani a păcătuit, șaptesprezece ani a durat și lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga și dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtășanie, deși ajunsese la un grad mare de sfințenie.
Dacă luăm Sfânta Împărtășanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiți foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare preț într-un vas murdar și spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiți. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, și-și cereau iertare de la toți, ca să-și dea ei înșiși seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Când ești bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credință și dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dușman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Și cu cît te asuprești mai mult cu post, cu rugăciune, cu cît chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viața ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc și-L simți și-L regăsești din nou pe Dumnezeu.
Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim și ne curățim. Diavolul știe asta și face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi înșine cu toate amănuntele și nuanțele, ca să curățim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o suliță, o pătură și o trâmbiță. Cu sulița te împunge să faci păcatul. Când îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci țipă cu trâmbița, trâmbițând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze și să te ducă la disperare.
Când cazi, ai nevoie de post și rugăciune, de multe lacrimi și metanii, ca să-ți recâștigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cît pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste conștiința noastră, nu mai simțim greutatea păcatului și mergem din cădere în cădere până la prăbușire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simțul smereniei, pierdem totul.