Taina Spovedaniei și Taina Împărtășaniei

Legătura dintre Taina Spovedaniei și Taina Împărtășaniei este foarte profundă, așa după cum există legături foarte profunde între toate Tainele Bisericii. Nu putem vorbi despre Împărtășanie fără a vorbi despre Botez, pentru că Taina Botezului ne integrează în Biserică, unde se săvârșește și unde primim Sfânta Împărtășanie.
Sfânta Împărtășanie, ca lucrare integrată în Sfânta Liturghie, reprezintă modul de manifestare propriu al primei comunități creștine, după modelul căreia s-a format, a viețuit și a lucrat Biserica de-a lungul timpului, din vremea apostolică și până astăzi. Comunitatea primilor creștini se manifesta plenar și își afirma identitatea în Sfânta Liturghie, în ascultarea și trăirea după învățătura apostolilor. Manifestarea publică a primei comunități creștine era legată de Liturghie și de Sfânta Împărtășanie. „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni“ (Fapte, 2, 42).
Toate Tainele au fost administrate credincioșilor încă din primele veacuri. Prima comunitate de creștini era alcătuită, ca și comunitățile de astăzi, din credincioși supuși păcatului. De aceea, încă din primele comunități creștine s-a săvârșit Taina Spovedaniei spre iertarea păcatelor. Din scrierile Noului Testament aflăm că toate Sfintele Taine au fost săvârșite încă din veacul apostolic. Desigur, nu putem vorbi de un ritual elaborat al Tainelor în acea vreme, precum cel de astăzi, dar oficierea în sine, în forma aceea primară, puțin dezvoltată, apare încă de la începutul creștinismului.
Primirea Împărtășaniei, ca mod propriu de manifestare a creștinilor integrați în comunitățile liturgice, încă de la început, a avut scopuri foarte precise, fiind considerată hrană a vieții veșnice cu care credinciosul trebuia să se obișnuiască de timpuriu. În tradiția răsăriteană, cel ce s-a botezat este împărtășit imediat după Botez, fie el matur sau prunc. Botezul este Taina care ne oferă o nouă viață, viața în Hristos, care are nevoie de o nouă hrană, care este Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La împărtășirea credinciosului, preotul rostește formula specială: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N.) cu Cinstitul și Preasfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci“, arătându-se că aceasta este hrana vieții ce va să vină, cu care credinciosul se deprinde încă de acum. Gustarea din hrana vieții veșnice este una anticipată, dar nu una deplină, lucru arătat și în rugăciunea rostită de preot în taină când pune miridele pe Sfântul Disc în Sfântul Potir. „…Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine, pe deplin, în ziua cea neînserată a Împărăției Tale.“ Primirea Sfintei Împărtășanii ne introduce mai adânc în taina prezenței lui Hristos, ne conferă viața în Hristos și ne întărește în aceasta. Primirea Tainelor este, de fapt, primirea vieții în Hristos, centrarea existenței noastre în Hristos. La Botez, când pruncul este scos din cristelniță, se cântă: „Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați îmbrăcat“, cântare însoțită de ritualul înconjurării mesei pe care se află Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce. În interpretarea Sfântului Simeon al Tesalonicului, această mișcare rituală arată că Mântuitorul Hristos devine centrul existenței noastre, întreaga noastră viață gravitând în jurul lui. Același ritual, cu aceeași semnificație, este întâlnit la Cununie și la Hirotonie.
Dacă avem în vedere aspectele subliniate aici, vedem că Sfânta Împărtășanie este esențială în viața Bisericii și a credincioșilor, în general. Același rol esențial îl are și Pocăința. Este chemare specială făcută de Hristos încă de la începutul activității Sale în lume. „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.“ Chemarea aceasta este asumată personal de fiecare credincios în parte, dar și la nivel comunitar, în interiorul vieții liturgice obștești. Pocăința asumată ca lucrare personală este răspuns la chemarea lui Hristos și îmbracă în viața noastră forme diferite: rugăciuni penitențiale, gesturi de smerenie și părerea de rău pentru faptele săvârșite. Într-o formă mai înaltă și mai profundă întâlnim pocăința asumată personal, în viața celor care se retrag în singurătate, în viața monahală.
Invitația la pocăință este asumată și colectiv, în sensul că rugăciunile și slujbele Bisericii au adesea și pronunțată componenta penitențială. De exemplu, rugăciunea „Doamne și Stăpânul vieții mele…“ sau închinăciunile și metaniile, pe care le săvârșim în cadrul sfintelor slujbe sau fiecare în parte, au conținut și semnificații penitențiale.
De asemenea, unele perioade liturgice au o componentă penitențială importantă, așa cum este perioada Triodului. Perioadele acestea penitențiale, gesturile și expresiile din cadrul cultului divin nu sunt așezate întâmplător, ci ele țintesc permanentizarea stării de pocăință în viața noastră. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că dacă în timpul postului ne-am deprins cu mai multă rugăciune și, după încheierea postului, nu continuăm rugăciunea, perioada aceasta de post și de pregătire s-a făcut nepostire.
Pocăința este asumată personal în Biserică și ca Taină care ne vindecă și ne restaurează. Ne vindecă de boala păcatului și de urmările acestei boli și ne restaurează, ne reașază în haina de lumină. Spovedania a fost numită „al doilea botez“, baia acestei taine fiind lacrimile pocăinței și ale părerii de rău pentru păcatele săvârșite.
Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola I către Corinteni, la capitolul 15, că drepții vor străluci în Împărăția lui Dumnezeu precum stelele, dar nu toți la fel, pentru că așa cum stea de stea se deosebește în strălucire, aici în planul fizic, asemenea și drepții vor străluci în chip deosebit în funcție de intensitatea pocăinței pe care au avut-o pe pământ și în funcție de mulțimea faptelor bune pe care le-au săvârșit. În același timp, dacă am avea puterea duhovnicească să vedem haina luminoasă pe care o îmbracă cel care s-a pocăit, cel care se ridică de sub epitrahilul preotului unde s-a spovedit cu părere de rău pentru păcatele săvârșite și cu hotărârea de a nu le mai săvârși, ne-am da seama că el seamănă cu cel care iese din apa cristelniței botezului, cu cel care deja se află în Împărăția lui Dumnezeu.
Toate acestea ne arată că Taina Spovedaniei și cea a Sfintei Împărtășanii ne introduc în viața în Hristos și ne adâncesc în această viață nouă în Hristos. Cele două Taine sunt strâns unite și indispensabile vieții credinciosului în Biserică. Păcatul a fost definit adesea ca risipire, ca grija de cele multe. În acest sens ne stă pilda celor chemați la cină. Justificările acelora, motivările absenței de la cina pregătită de Împăratul ceresc arată multa risipire a persoanei umane pe care o preferă răspunsului la chemarea lui Dumnezeu.
În Sfânta Liturghie, în timpul Heruvicului, ne rugăm ca să ne adunăm din risipire, zicând: „Toată grija cea lumească să o lepădăm ca pe Împăratul tuturor să-L primim…“ Mai mult decât atât, în timpul cântării, preotul, în tăcere, se roagă, zicând: „curățește-ne sufletul și inima de cugete viclene“, ceea ce înseamnă că-n risipire, în păcate, mintea se viclenește, iar inima se comportă după mintea vicleană, și viața se manifestă după mintea și inima care s-au viclenit. Când se curăță mintea de cugete viclene și cugetă la Dumnezeu, inima se modelează după Dumnezeu și viața se manifestă în acord cu simțirea inimii. Pocăința este adunare din risipire, împăcare și unire cu Hristos și cu Biserica. Este foarte interesantă și importantă rugăciunea din cadrul ritualului Spovedaniei, care zice în felul următor: „Unește-l (pe cel care s-a spovedit) și-l împacă pe el cu Biserica Ta în Hristos Iisus, Domnul nostru“. Aceasta înseamnă că el prin păcat s-a înstrăinat de Biserică și de Hristos, dar s-a înstrăinat și de sine, iar prin Spovedanie își redobândește împăcarea și unitatea cu sine, cu Hristos și cu Biserica. Împărtășania fără redobândirea acestei împăcări și acestei unități cu sine și cu Biserica nu este posibilă.
Legătura dintre Spovedanie și Împărtășanie este arătată foarte clar în Scripturi. Ea nu este o invenție a Bisericii, nu este o regulă impusă din exterior, fabricată artificial la un moment dat și impusă credincioșilor, ci este reflectată clar și profund în Sfintele Scripturi. În Pilda fiului risipitor, care se citește în a doua duminică a perioadei Triodului, ni se arată că numai după mărturisirea păcatelor noastre și făgăduința de a nu mai păcătui suntem primiți la ospățul euharistic. Ospățul rânduit de părintele care și-a primit fiul întors prin pocăința smerită este icoana primirii noastre la ospățul euharistic. Nu ne putem apropia de Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos fără cercetarea amănunțită a conștiinței și fără îndreptarea vieții (I Corinteni 11, 28-30). Spovedania și Împărtășania sunt legate îndeosebi de post pentru că trăirile duhovnicești, rugăciunea înmulțită, comportamentul înduhovnicit, într-un cuvânt o viață îmbunătățită, ne așază în starea potrivită pentru primirea Sfintelor Taine.
(sursa: Ziarul Lumina)