Taina scrisului

L-am „ciupit” cândva, în această rubrică, pe profesorul Nicolae Georgescu, în chestiunea presupusei asasinări a lui Eminescu, și-mi pare rău. Nu pentru că, între timp, mi-aș fi schimbat opiniile; regret doar faptul că, în focul polemicii, am tratat un eminescolog de certă valoare (Georgescu) la un loc cu un amator încăpățânat (Cernăianu) ce nu se sfiiește să recurgă la omisiuni și chiar falsuri în susținerea teoriilor sale. (La urma urmei, adevărata asasinare a lui Eminescu abia acum se petrece, când i s-a depus „cadavrul în debara”, cerându-li-se imperios românilor despărțirea de Luceafăr.).
Ultima carte datorată lui Georgescu, „Scrisul ca o taină”, este o adevărată bijuterie prin exemplaritatea cercetării filologice și coborârea în amănunțimi și finețuri de nebănuită acuitate. Ar fi, după socoteala noastră, a opta sau a noua carte ce i-o dedică lui Eminescu (chiar dacă sumarul mai indică și preocupări colaterale, în care opera poetului furnizează doar textele necesare exemplificărilor diverse).
Fost slujbaș la Biblioteca Academiei, profesorul Georgescu a avut răbdarea unor nesfârșite lecturi paralele, așezând manuscrisele eminesciene într-un vizavi adeseori incomod cu principalele ediții, de la Maiorescu încoace. După ce notează că „aceste observații ale noastre, privind virgulele și apostrofurile eminesciene, sunt rodul a vreo douăzeci de ani de muncă singuratică și par mai mult curiozități pentru cine le urmărește”, autorul se întreabă, pe bună dreptate: „Dar… mai avem noi, astăzi, acel buchet de savanți care să foiască în Biblioteca Academiei pe lângă manuscrisele eminesciene, care să discute între ei până la epuizare fizică cutare lecțiune eminesciană și apoi, a doua zi, s-o discute iarăși și iarăși?” Nu, cu certitudine, nu mai avem. Îl văd, fără urmă de ironie, pe N. Georgescu în postură de ultim mohican, încheind șirul acestor cărturari, cu atât mai mult cu eminescologia coboară nemeritat într-o oarecare desuetudine, nu prin epuizarea cercetării, ci prin acutizarea contestării tâmpe, snoabe și inculte a creației poetice eminesciene.
Recenta contribuție a lui Georgescu, intitulată cu tâlc „Scrisul, ca o taină” , demonstrează că, nu de puține ori, buna intenție a editorilor (cu Maiorescu în frunte) a deformat gândul și intenția poetului, determinând lecțiuni devenite tradiționale, de acuratețea cărora acum nimeni nu se mai îndoiește. Supunerea post-festum a unui text poetic regulilor gramatical ulterior împământenite (dar chiar și ale vremii sale), se spune în carte, „riscă să-l scoată din zona vie a vorbirii, îl osifică, îl face bun de pus la muzeu (…) Literatura română s-a gramatizat sută la sută (ehei, de-ar fi chiar așa! – n.n.), cuvintele cad în cărți direct din dicționarul ortografic, ortoepic și cum i-o mai fi spunând, scriitorii au devenit cei mai docili emuli ai lingviștilor și grămăticilor.”
Lingvist și grămătic împătimit este și N. Georgescu, numai că el parcurge drumul invers, de la îndreptare către presupusa eroare, ceea ce-i prilejuiește adesea revelația că nu asta a vrut să spună ori să sugereze Eminescu. Păcătoasele de virgule post-postate schimbă sensuri, apostroful (știați că există trei categorii de apostrofuri?) așișderea, cratima reașezată nu-i de acolo și deformează accentul afectiv prin preferarea celui logic: „…această gramatizare excesivă a textului aduce logica formală în dauna sentimentului, scoate, de fapt, fiorul poetic, lăsând în urmă psihologie…”sara suflu-n lumînare” devine „sara suflu-n luminare” și se demonstrează că, în vremea lui Eminescu, „luminare” avea un sens complementar, identificabil și-n alte scrieri, convingător citate. Georgescu corectează și lecțiuni de neclintit. „
Cele mai multe dintre argumentele filologice la care se apelează în carte sunt de necontestat, cele de altă natură pot fi, uneori, discutabile. De pildă (p.289), referindu-se la versul „De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot”, autorul crede că se află în fața unui paradox: „un glas, – fie el și de clopot – nu coboară în văi, ci urcă din văi.” Mă tem că n-are dreptate: bisericile românilor sunt construite, de regulă, pe forme dominante de relief, astfel că, firesc, „tânguiosul glas de clopot” coboară, așa cum l-a perceput poetul. Evident, mărunțișuri, De nediscutat rămân, însă, greșelile de tipar care, într-o carte închinată acurateței în toate, adusă până în pragul detaliului grafic, sunt cât se poate de deranjante. Cine știe dacă nu cumva, peste ani și ani, vor fi căutate sensuri ascunse în aceste simple erori de tipar? Lăsând gluma, „Scrisul ca o taină” este o carte-eveniment.