Taina Preoției

Mântuitorul Iisus Hristos a așezat Taina Preoției, după Învierea Sa din morți și înaintea Înălțării Sale la cer, prin cuvintele: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și – zicând acestea – a suflat asupra lor (apostolilor) și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23).
În Vechiul Testament, leviții erau cei care reprezentau poporul înaintea lui Dumnezeu, fiind consacrați, prin punerea mâinilor, de către popor (Numeri 8, 10).
Sfinții Apostoli – după ce au fost învestiți în această demnitate – au hirotonit întru episcopi pe cei șaptezeci de ucenici pe care i-au trimis în diferite ținuturi ca să vestească Evanghelia lui Hristos. Însă, secerișul fiind mult și secerători puțini, aceștia – la rândul lor – au hirotonit preoți în fiecare biserică/ comunitate (Fapte 14, 23), învestindu-i cu puterea slujitoare și sfințitoare după cuvântul, care zice: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1). Prin aceasta s-a împlinit, în fapt, testamentul Mântuitorului Iisus Hristos ca Sfânta Euharistie – Cina Domnului – să se facă neîncetat, nu doar în limita unei singure generații, spre pomenirea Sa (Luca 22, 19).
Sfinții Apostoli – și prin ei urmașii acestora: arhiereii și preoții – au primit și puterea învățătorească, după cuvântul care zice: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19- 20). Acesteia i s-a adăugat puterea jurisdicțională, după cuvântul care zice: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).
Darul celor trei demnități
Harul primit prin Taina Hirotoniei în una din cele trei trepte – diacon (Fapte 6, 6), preot (Fapte 14, 23) și episcop (Tit 1, 5) – își are izvorul în lucrarea sfințitoare a lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne încredințează că toți credincioșii au fost chemați să fie „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt”, supunându-se preoților și slujitorilor Bisericii cărora, în calitatea lor de „împreună preoți și martori ai patimilor lui Hristos” cu Sfinții Apostoli, mai mult chiar, de „părtași ai slavei celei ce va să se descopere” (I Petru 2,9 și 5,1), li s-a dat să fie „păstori ai turmei” (I Petru 5, 2).
Arhiereul, canonic hirotonit, este cel prin care lucrează puterea harului lui Dumnezeu. Rugăciunea de la hirotonie surprinde acest adevăr, zicând: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, hirotonește pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop); să ne rugăm dar pentru acesta ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh”. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria ucenicului său Timotei: „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoțimii” (I Timotei 4, 14), după care adaugă: „Te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6).
Potrivit treptei în care sunt rânduiți să slujească, primitorii harului dumnezeiesc, prin punerea mâinilor, au puterea să săvârșească cele sfinte potrivit treptei lor de slujire. Astfel, episcopul are puterea să săvârșească toate Sfintele Taine și toate slujbele Bisericii, inclusiv sfințirea Sfântului Mir și a antimisului; preotul primește – prin hirotonie – darul celor trei demnități: învățătorească, sfințitoare și conducătoare, însă fără dreptul de a hirotoni și de a sfinți Sfântul Mir și antimisul; diaconul este ajutător al preotului și al episcopului – în întreita lor activitate – spre mântuirea credincioșilor, neputând săvârși nici o Sfântă Taină a Bisericii și nici o ierurgie sau lucrare sfințitoare.
Harul – odată împărtășit prin hirotonie – nu se pierde, după cuvântul care zice: „Darurile și chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”, spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 11, 29).
Așadar, preoția este sfântă, fiind iruptă din preoția Mântuitorului nostru Iisus Hristos și presupune o sporită jertfă de sine (a se vedea „Despre preoția dureroasă” la T. M. Popescu). Această jertfă de sine a păstorului este, de altfel, cea care face posibilă coeziunea omului cu Dumnezeu, cea mai înaltă aspirație a omului pe pământ. (Sursa: Doxologia)