A nins, zice-se, la munte. Televiziunea care-mi aduce știrea scoate în prim-plan un schior cam obosit, cam nedormit, care-și proclamă, așa cum se pricepe el, fericirea. Ce bine e să te dai, pe cele două scânduri, la vale! Munte, aer curat, veselie. O fată încearcă plapuma zăpezii cu picioarele în sus, adusă în această poziție de doi colegi de grup. Scena pare încropită regizoral, neconvingătoare. În afara cadrului strict, stațiunea se divulgă pustie. De după această graniță reportericească începe adevărul. Adevărul tocmai ni l-a transmis, cu un minut mai devreme, mai marele FMI. România e pe punctul de a cădea, dacă n-a și căzut, în prăpastie. Intrarea în incapacitate de plată nu mai e o glumă. Respiră, la numai un deșt distanță de noi. Adică, asemenea unei firme conduse prost sau fraudulos, România SRL dă faliment. Acționari cică am fi toți. Unul singur este însă manager, el decide ce se face cu banii, unde se duc, pe ce-i cheltuim. Deciziile, după cum rezultă din declarația fără ocolișuri a lui Dominique Strauss-Kahn, ăl mai barosan din fruntea Fondului Monetar Internațional, au fost proaste, altfel nu ajungeam aici. Situația este cu atât mai inexplicabilă cu cât am și luat bani cu vagonul, sub formă de împrumut, de la respectiva instituție bancară. Au ținut-o românii tot într-o paranghelie? Ne-am dus veacul toți, de la puradel la bulibașă, în cârciumi? Nu s-au mai isprăvit tăierile de moț, botezurile prezidențiale, finii ăștia gen Bercea Mondialu nu mai au și altă treabă? Cică în magaoaia lui Boc din Piața Victoriei, clădirea aia luminată ca de Crăciun pe toate coridoarele, cu policandrele aprinse și ziua, cheltuielile de întreținere ar fi cât pentru un oraș ca Mizilul. Sigur, colile de scris pe care cele 20 de secretare și curiere ale premierului le-ar putea cumpăra de la librăria de peste stradă, cu prețul pe care-l plătesc și eu, devin de 15 ori mai scumpe în facturile guvernamentale, fiindcă aici cumpărăturile se fac musai prin firme intermediare. Iar aceste firme trebuie să fie obligatoriu de încredere, adică din familia portocalie. Cum să se dea austerul premier (să-i zicem așa, cu toate că toți știm că nu el e premier) pe mâna vreunei nenorocite firme fără de partid, suspect de modeste în prețuri și în mod samavolnic necotizantă la campaniile PD-L?
Când scriu aceste rânduri au trecut vreo 24 de ore de la declarația șefului FMI și mă gândesc că, luând în seamă tonul alarmat și viteza cu care lunecă pe schiuri dezastrul, suntem deja pe fundul prăpastiei. Am ajuns. Mai jos nu se poate. Dedesubt e iadul. Sau poate că nu dedesubt, ci pe același palier subteran cu noi. Bună dimineața, domnule Scaraoțchi! Nu, nu sunt Scaraoțchi, m-ați confundat, nătărăilor, sunt Băsescu. Greu te obișnuiești cu noile vecinătăți! Deci e chiar managerul dezastrului, cel care ne-a aiurit cu proiectul mincinos „să trăiți bine”. Cel care a ordonat, ca supremă măsură de austeritate, repartizarea a patru miliarde de euro doamnei Elena, încă Udrea, pentru cheltuieli de buzunar ministeriale. Când? Acum. Cel care, prin mijlocirea numeroaselor Roberte pe care le are la degetul mic (sau la degetul mare) a reușit să facă din Parlament o caricatură. Democrația – jalnic sună acest cuvânt la noi, cuvânt care făcea legea în Grecia antică – a sucombat. Curtea Constituțională, pe care am numit-o cândva bătătură sau ogradă constituțională, populată cu orătănii plouate, se șterge la nas când strănută Băsescu, iar deciziile ei sunt de râsul curcilor. Curcilor plouate. Ce era ieri curat neconstituțional devine azi curat constituțional. Să fie mascații ăștia în purpură urmași ai lui Solomon? Ne amintim celebra întâmplare cu înțeleptul rege biblic care, după ce ascultă un păs, dă dreptate vorbitorului. Îl ascultă atent pe potrivnicul aceluia și spune într-un final: ”ai dreptate”. Păi cum pot avea dreptate amândoi, măritule rege? – îl întreabă nedumerit un cetățean care asista la judecată. Și tu ai dreptate, oftează regele. Să fie caricaturalii noștri judecători supremi strănepoții lui Solomon sau îi insultăm cu bănuiala de a fi morali și înțelepți? Oricum, ultima redută a statului de drept a căzut, iar cei care se mai îndoiau că la noi este dictatură au dovezi explicite. România nu mai are cică bani (cu toate că în aceste vremuri se fac averi uriașe), nu mai are resurse de supraviețuire, a închis, urât, capitolul democrație. Camarila Băsescu nu mai poate fi dată jos prin mijloace democratice, sugerează un corespondent internaut. Mă cutremur. Adică e nevoie de o nouă revoluție antidictatură? Cine s-o facă? Băbuțele fără pensie? Populația activă ia, a luat, drumul bejeniei, iar baricadele de la Inter se fac o dată la o mie de ani. Adio, România! Diabolicul gropar a pus pământ gros peste tine.
