TAIE-I NASUL!

Gata, avem lege pentru prevenirea și combaterea violenței în sport („Monitorul oficial” nr. 83/2006)! Am putea crede că, astfel, s-a pus capăt dezmățului de pe stadioane? Cum, la noi, legile (mereu rafistolate – vezi, în același set de „Monitoare”, nesfârșitele completări și modificări ale legii din 2003, relativ proaspătă, privind cultura scrisă) dau bine la imagine și se poticnesc la aplicare, devine legitimă îndoiala cu privire la traducerea prevederilor (salutare) în viață. O astfel de lege era, într-adevăr, mai mult decât necesară. Așa zisele „galerii”, cu organizare proprie și sprijin financiar din partea cluburilor (!) izbutiseră să preschimbe ades tribuna într-un adevărat infern. Porcăriile ritmate țâșneau pretutindeni, la modul incontinent, lezând grav buna cuviință și făcând de-a dreptul jenant accesul pe stadioane al „sexului frumos”. Banere cu inscripții incendiare, multe scrise cu greșeli de ortografie, incitau la xenofobie și la discriminări de tot soiul. Din difuzoarele stației de amplificare (cazul „Steaua”) se difuzau îndemnuri la violență și piese muzicale cu… cântec, profund ofensatoare. Scaunele, distruse, deveneau proiectile. În teren se azvârlea cu tot ce-i cădea suporterului în mână. Petardele, artificiile, fumigenele, trosneau de mama focului, periclitând nu numai integritatea spectatorilor, ci și pe aceea a sportivilor. (Am utilizat mereu timpul trecut – așa să fie oare?) Sigur că astfel de comportament neanderthalian se cuvenea, odată și odată, curmat. Cu atât mai mult cu cât „galeriile” ajunseseră să dreneze și să adune violența latentă a cartierelor mărginașe, aflându-i debușeu în ovalul stadionului – cu maimuțărelile naive de rigoare. Adică, ce să se însemne „Gruppo Ferentari”? Băieților agresivi din rău famatul cartier nu le mai ajungea limba română (însușită aproximativ) fiind îndrituiți să apeleze la titulaturi… italiene (?), ridicole prin flagrantă inadecvare? Și în cazul violenței din stadioane, peștele de la cap se-mpute. Ce pretenție să ai la Ghiță din Dămăroaia, când însuși finanțatorul Clubului „Steaua”, explozivul Gigi Becali, oferă seară de seară spectacole ale violenței de limbaj tâmpe pe mai toate posturile TV? Numai că Gigi (în cazul căruia, probabil, un control psihiatric ar fi relevant) va continua să maculeze în voie sticla ecranelor (de, conferă postului audiență!), în vreme ce Ghiță se așază, de acum înainte, sub amenințarea amenzilor și altor sancțiuni drastice. Unu-i Gigi, altu-i Ghiță: noi vrem egalitate, dar nu pentru căței! Dar să vedem cam cum ar arăta raportul între noile normative și realitatea românească. Printre altele, s-a instituit obligativitatea respectării locului numerotat pe bilet. Foarte bine – ca la teatru. Teoretic, se poate. (Zilele trecute s-a difuzat, la PRO TV, filmul „Totul pentru fotbal!”, pe care l-am scris în urmă cu vreo 30 de ani; cine l-a revăzut, a obținut și sugestii – comice – cu privire la tema „omul și locul”.) Cea mai chisnovată prevedere (inspirată din legislația altor țări, ceva mai civilizate) se referă însă la interdicția accesului pe stadion în cazul scandalagiilor și turbulenților de profesie și vocație. Judecătorul va putea decide dacă Ghiță al nostru va mai avea ori nu dreptul să asiste la meci (perioada de interdicție: între 6 luni și 3 ani). Ce va fi, practic? Cum îl va recunoaște gardianul de la intrare pe Ghiță-suspendatul? Și la frontieră nu-i ușor: fie la Otopeni, fie la Nădlac, este necesară asistența computerului. Numai că, acolo, pașaportul declină imediat identitatea solicitantului. Cum va fi recunoscut, în marca de spectatori ce năboiește pe la toate intrările, Ghiță-condamnatul, că doar nu se cere tuturor cartea de identitate? Vor fi afișate poze cu „Wanted”, ca-n western-uri? Ce ochi de argus și memorie vizuală cu cipuri trebuie să aibă jandarmul, pentru a-l dibui într-o clipită? N-o să fie cazul unui singur Ghiță, porțile de acces sunt multe, iar omul de ordine este departe de performanțele computerului. Și dacă Ghiță își lasă mustață, ori arborează, de circumstanță, perucă blondă? Poliția l-ar putea consemna la domiciliu, urmând să-l controleze la ora meciului. De unde atâta poliție? Și nu se încalcă, astfel, alte libertăți ale cetățeanului? Dacă n-are voie la meci, poate Ghiță se duce la pescuit… Pe vremea fanarioților, persoanele culpabile se „însemnau” prin tăierea nasului ori a urechii. Îi tăiem nasul lui Ghiță? Mă tem că, la noi, condamnarea cu interdicția ar putea avea cel mult valoare… morală. Altfel, cum?