Mulți dintre noi au ajuns să creadă că au răspuns pentru toate problemele. Se consideră îndreptățiți să vorbească indiferent de tema pusă în discuție. Sunt gata oricând pentru orice dialog. Sunt născători de cuvinte. Nu tac.
Dincolo de această categorie de persoane, există o alta care se cultivă în negrăire. Dacă este nevoită să vorbească, nu o face decât cu binecuvântarea duhovnicului. Trăiește în lumea tăcerii.
Cei dintâi își spun că nu pot să tacă pentru nu sunt muți. Nu contează pentru ei ce spun și cum spun, ci cât spun. Nu își pun problema că jignesc, că se distrează pe seama altora sau că deformează cuvântul. Importantă este vorbirea, chiar dacă ea face referire la căderea altora și duce spre propria lor cădere.
Cei din urmă tac nu pentru că nu au ce spune, ci din cauza nereceptivității noastre sufletești. Redau în acest sens o apoftegmă din Pateric, în care se vorbește despre vizita episcopului Teofil al Alexandriei la monahii din pustie. Monahii, doritori să-l impresioneze pe înaltul oaspete, i-au cerut avvei Pamvo să-i spună un cuvânt de zidire. Bătrânul le-a răspuns: „Dacă nu-l zidește tăcerea mea, nu-i va folosi nici cuvântul meu”.
Cuvintele multora dintre noi sunt rodul unei stări de cădere din normalitate. Amăgim, mințim, judecăm, dăm naștere unei lumi false în relații. Recuperarea firescului, a adevăratului chip din noi, se poate face prin tăcere. Scopul tăcerii nu este să uiți cuvintele, să rămâi fără grai, ci să îți păstrezi sufletul netulburat și neclătinat.
Tăcerea înseamnă mai mult decât a nu vorbi, este o luptă neîncetată în păzirea inimii și a minții. Astfel, tăcerea nu se rezumă la a asculta ceea ce ne înconjoară: curgerea apelor, foșnetul frunzelor, adierea vântului, etc. Scopul tăcerii este întâlnirea și unirea cu Dumnezeu. Iar cel ajuns la adevăratul sens al tăcerii, vorbește așa cum i-ar fi grăit Dumnezeu, plin de iubire și de bucurie. Nu mai vorbește niciodată de la sine, ci întotdeauna vorbește numai ceea ce-I dă Duhul.
(Adrian Cocosila, sursa: www.crestinortodox.ro)
