Cocioabe răsfirate, ulițe mizere, animale schilodite alcătuiesc tabloul sărăciei din cătunul Țâmpoceni, comuna Păltinoasa. Un tablou al unei comunități compacte de romi, unde singurele bucurii sunt ajutoarele sociale și alocațiile copiilor, iar cei mici se împart între cerșetorie și școală. Cu toate că educația ar părea singura șansă a acestora, ea este de multe ori inaccesibilă pentru că propriii lor părinți îi iau la muncă, îi țin acasă ca să aibă grijă de frații mai mici sau îi trimit la cerșit. Astfel, lanțul sărăciei în care trăiesc zeci de suflete la Țâmpoceni devine tot mai puternic.
Școala ca un adăpost insalubru de animale
Drumul până la Țâmpoceni este la limita impracticabilului și parcă prevestește că acest cătun este aproape uitat de lume și este șters total din conștiința autorităților.
Ridicată în urmă cu 25 de ani, la trei kilometri de ceea ce înseamnă civilizație, respectiv satul Capu Codrului, școala din Țâmpoceni găzduiește în fiecare zi câteva zeci de copii ai cătunului, pentru care clădirea insalubră, șubredă și friguroasă înseamnă „la școală”.
Unitatea se confundă cu ușurință cu oricare dintre bordeiele și cocioabele din sat, nefiind împrejmuită de un trotuar sau de un gard, acesta fiind furat, de mai multe ori, de sătenii din apropiere. Imaginea școlii aduce mai degrabă cu un adăpost insalubru de animale, un adăpost demn de Ev Mediu, cu două camere ce servesc drept grădiniță, respectiv școală.
Clădirea bătrânească ce adăpostește cele două săli de clasă este friguroasă, scorojită, iar timpul îndelungat, iernile geroase, ploile abundente și, nu în ultimul rând, nepăsarea și neglijența unora au lăsat semne adânci peste școala romilor.
Pereții sunt crăpați și coșcoviți pe alocuri, tavanul din lemn este mâncat de carii, podelele sunt șubrezite, multe bucăți lipsind din pardoseală, tâmplăria este uzată și coșcovită, iar ferestrele permit vântului să-și facă simțită prezența.
Prima cameră, cea care deservește preșcolarilor, este rudimentară, mobilată cu bănci vechi, din peisaj nelipsind soba cu lemne și robinetul din tablă, cu lighean.
Este locul în care educatoarea Maria Mihaela Avram, însărcinată în șapte luni, se încăpățânează să nu renunțe și să le ofere copiilor din satul uitat de lume o minimă educație. Este al doilea an de când vine zi de zi, trei kilometri pe jos, „de la șosea”, din Capu Codrului.
„Prima dată când am venit am fost foarte dezamăgită, am zis că n-o să mai vin când am văzut școala cum arată… În grădiniță nu era absolut nimic, tot ce vedeți acum e făcut de mine. Am zis să nu renunț, să ajut puțin acești copii. Sunt 30 de copii înscriși acum, dar vin mai puțini. Mulți nu au cu ce să se îmbrace, cu ce să se încalțe”, mărturisește Maria Mihaela Avram
Aceasta se străduiește să transforme camera sărăcăcioasă într-o sală prielnică jocurilor, iar în ajutor i-au sărit câteva educatoare „de la oraș” care au donat grădiniței jucării, jocuri, planșe, un covor, penare, ghiozdane, carioci, lucruri pe care părinții micuților nu și le permit.
„Aici se trăiește din cerșit, iar copiii vin pentru lapte și corn. Încercăm să-i ajutăm, să-i aducem la grădiniță, să mai vorbim cu părinții”, spune cu compasiune educatoarea.
La rândul lor, copiii sunt înfofoliți în geci groase, poartă căciuli și par să demaște că în cătunul izolat domnesc murdăria, lipsurile și o sărăcie greu de imaginat.
La școală se învață doar scrisul, cititul și socotitul
În camera alăturată, 11 copii încearcă să învețe carte. Este numărul înscrișilor, căci cei care într-adevăr vin la școală sunt mult mai puțini. Elevii învață în regim simultan, de la clasa I până într-a IV-a, astfel că patru generații diferite stau alături la școala din cătun.
„Scris, citit, socotit. Cu astea ne chinuim, cu deprinderile de bază. Elevii nu frecventează zilnic școala, ba nu au hăinuțe, ba papuci, mai merg la cerșit, stau cu frații mai mici. Nu îi interesează școala și vin mai mult pentru lapte și corn, iar părinții nu colaborează cu școala”, ne povestește învățătoarea Alina Buta, care stă la catedra din cătun din 2010.
„Prima dată am rămas șocată, dar cu timpul m-am obișnuit. Am fost șocată pentru că ei nu fac nimic pentru a ieși din sărăcia asta, se mulțumesc cu ce au. Se duc la cerșit, iau ceva de mâncare și cu atât rămân”, mai spune învățătoarea.
Aceasta a mai mărturisit că elevii săi nu primesc manualele sau caietele acasă din pricina faptului că vin cu acestea rupte de către frații lor mai mici.
„Cu ce prind în clasă, cu aia rămân”, a mai completat Alina Buta.
Însă cei mici, ca toți copiii, au visuri. Cu toate că în catalog predomină calificativele de Suficient și Insuficient și abia reușesc să vorbească și să scrie corect în limba română, elevii visează la cariere precum director de școală sau medic.
Directorul școlii din Capu Codrului, prof. Mircea Mihăilă, unitate la care este arondată școala din Țâmpoceni, ne-a explicat că școala din cătun a fost construită între anii 1988 și 1991, fiind renovată în fiecare an.
„De când sunt eu director, în fiecare an am efectuat reparații. Clădirea arată în acest mod din cauza stricăciunilor, a distrugerilor celor care locuiesc acolo. La 1 septembrie se poate vedea o față umană a acelei clădiri, însă, pe parcursul anului, se distruge. Școala primară de acolo este frecventată doar de elevii foarte săraci, ceilalți venind la școala de la centru”, a declarat Mircea Mihăilă.
Acesta a mai arătat că rata de abandon școlar al acestor copii, în ciclul primar, este de 10%, în vreme ce doar jumătate dintre ei reușesc să finalizeze și ciclul gimnazial.
O lume murdară și săracă
Localnicii de la Țâmpoceni trăiesc într-o sărăcie greu de imaginat, într-o lume murdară, o lume în care s-au născut și de unde le e foarte greu să iasă. Chiar apariția mașinii reporterilor Monitorului de Suceava e prilej de rugăminte pentru o pomană.
„Faceți o pomană cu noi că suntem necăjiți și săraci”, ne abordează o bătrână.
Într-un dicționar de sinonime, în dreptul cuvântului ”sărăcie” ar putea scrie Țâmpoceni, la fel cum numele cătunului ar putea sta la fel de bine în dreptul sintagmei „lipsă de speranță”.
