În articolul precedent, am apreciat că președinția lui Traian Băsescu nu a adus nimic nou în politica externă a României. Acum, după mai bine de zece ani, avem elementele care ne permit să argumentăm această poziție.
O concluzie generală ar putea fi: România nu și-a exercitat suveranitatea în relațiile externe. Prin orientarea fermă spre Vest și subordonarea interesului național de interesele SUA și cele ale UE, ne-am limitat substanțial prezența și acțiunile în plan internațional. Începând cu anul 2004, România nu a mai reușit să păstreze echilibrul între calitatea de membru și atributul suveranității. După încheierea negocierilor de aderare (2004) la UE și până la semnarea Tratatului de Aderare (2005), România a avut dreptul să participe efectiv la elaborarea hotărârilor comunitare și să influențeze decizii în favoarea interesului național. Susținem aceasta, pentru că lui Ion Iliescu i se poate reproșa încheierea precipitată a negocierilor de aderare, care a lăsat mult spațiu pentru remedieri. Cu alte cuvinte, au fost destule neglijențe. În interesul populației, unele capitole se puteau negocia mai bine. Până la urmă, această obligație a revenit – după alegerile din 2004 – președinției Traian Băsescu, însă a primat obediența și, de ce nu, lipsa experienței diplomatice.
România a aderat și problemele au început să apară pe parcurs, provocând nemulțumiri în rândul românilor. Este demn de subliniat: în 2005, opinia publică era favorabilă UE în proporție de 64%. În 2025, procentul de eurosceptici a crescut îngrijorător. În 2005, românii adoptaseră sloganul ”unitate în diversitate” și sentimentele lor patriotice erau satisfăcute. După 2005, explicația decidenților pentru măsurile economice nepopulare este invariabilă: ”directivă europeană”. Această motivație – de cele mai multe ori neadevărată – i-a exasperat pe oameni și i-a îndârjit împotriva UE. Cunoscând modul în care guvernele Poloniei, Cehiei și Ungariei – de exemplu – își negociază interesele, era normal ca și românii, care simt că suveranitatea țării lor nu este exercitată corespunzător, să se lase ademeniți de soluțiile „suveraniste”.
Din 2014, până la 10 februarie 2025, avem perioada președinției Klaus Iohannis. În primul mandat i-a învrăjbit pe români. Este președintele căruia i se poate imputa dihonia națională și afirmarea curentului suveranist. În plan intern, a continuat politica revanșardă a lui Traian Băsescu, a lansat sintagma „ciuma roșie”, pentru a defini partidul majoritar, și a ignorat toate prevederile constituționale, pentru a avea „guvernul său”. În al doilea mandat, a fost evidentă preocuparea pentru lux și pentru satisfacerea obiectivelor personale. Politica externă a României a fost adaptată aspirațiilor sale și exercitată cu și mai mare obediență față de NATO, SUA și UE. Aderarea la spațiul Schengen, cu toate umilințele suportate, este singurul succes cu caracter național. Klaus Iohannis, prin comportamentul său politic, a stârnind românilor revoltă și dezgust.
În februarie 2025 – în urma unor convulsii politice fără precedent – se încheie a doua perioadă în evoluția României. Dacă adăugăm celor prezentate cum au fost gestionate criza economică din 2009 și criza sanitară din 2020, putem aprecia că perioada 2004-2025 a fost cea mai dramatică din istoria României postdecembriste.
Din 26 mai 2025, președintele României este Nicușor Dan. El este chemat să conducă o țară ajunsă în pragul falimentului economic, moral și politic. Va reuși să restabilească echilibrul între atributul suveranității și calitatea de membru NATO și UE? Va reuși să redea încrederea românilor în clasa politică și instituțiile statului? Va reuși să stabilească un parteneriat reciproc avantajos cu SUA? Va reuși să scoată România din izolarea economică în zona vestică și să urmeze exemplul Poloniei care și-a diversificat relațiile economice nu numai cu Europa, dar și în Asia, Pacific, America Latină, Orientul Apropriat? Va reuși, în sfârșit, să înlăture spectrul fascismului și să reafirme valorile democrației participative? (continuă)
