În articolul precedent am demonstrat, fără suficiențe științifice, că România este de jure și de facto un stat suveran și după aderarea la NATO, 29 martie 2004, și UE, 1 ianuarie 2007. Suveranitatea exprimată în Constituție are un bogat conținut juridic. Pentru publicul larg, aceste cunoștințe tehnice sunt inutile. Oamenii simt că cei abilitați nu au realizat echilibrul între atributul suveranității și calitatea de membru în organismele internaționale. Suntem suverani, dar nemulțumiți de felul în care statul român își exercită suveranitatea. „Ingineriile” politicianiste, în loc să ofere contraargumente populismului extremist, produc confuzii, adâncind și mai mult neîncrederea în clasa politică.
Pe de altă parte, cei abilitați să ne reprezinte interesele, președintele României în exercițiu și membrii Parlamentului, sunt aleșii noștri prin vot național. Prim-miniștrii, miniștrii de resort (Externe, Apărare, Interne) și șefii Serviciilor sunt numiți. Să ne amintim prestația președinților României din perioada 1989-2025. Ion Iliescu a condus țara aproape 10 ani (1990-1996; 2000-2004). Catalogat drept „bolșevic”, în timpul președinției sale, România a inițiat relații diplomatice cu UE (1990), și-a menținut și cultivat relațiile externe – bilaterale și multilaterale în Asia și America Latină, a „liniștit” Federația Rusă și a demarat pregătirea pentru aderarea la NATO și UE (Declarația de la Snagov). În perioada 1996-2000, președinte a fost Emil Constantinescu. El a inițiat reforme în justiție și administrație, a continuat pregătirile pentru intrarea în NATO și UE, a amplificat relația cu Asia și SUA, a susținut proiecte de dezvoltare a infrastructurii regionale, precum „Renașterea Drumului Mătăsii” și „România la Răscruce”, a inițiat reforme în justiție și administrație și a obținut acordul forțelor politice pentru semnarea unei Strategii Economice pe termen mediu. Intelectual rasat, democrat convins și om cu bun-simț, și-a asumat eșecurile și nu a candidat pentru al doilea mandat. Ulterior, s-a dovedit că nu a avut susținere politică nici din partea Convenției Democratice. În 2000, Ion Iliescu a câștigat din nou alegerile și a exercitat funcția de președinte, până în 2004. În timpul acelui mandat, s-a realizat modificarea Constituției (2003), la 29 martie 2024, România a aderat la NATO și, la 4 dec. 2004, a finalizat, la Bruxelles, negocierile de aderare la UE. În ceea ce-l privește pe Ion Iliescu, nu am făcut referire la mineriade (ambii președinți s-au confruntat cu acest fenomen), atâta timp cât Justiția nu a luat o hotărâre finală în acel dosar. Acuzația că ar fi fost „bolșevic” o considerăm nefondată. Analizându-i discursul și prestația politică, înțelegem că a fost un politician cu orientare de stânga, moderat, proeuropean, dar nici într-un caz radical comunist.
2004 marchează sfârșitul primei etape în evoluția postdecembristă a României. Ambii președinți au făcut greșeli și au avut momente de slăbiciune în luarea deciziilor, însă nu putem nega că în acea perioadă România a evitat dezmembrarea, și-a afirmat orientarea prooccidentală și a inițiat reforme, fără mari convulsii interne. Relațiile diplomatice cu Federația Rusă, China, Coreea de Sud, Orientul Mijlociu și America Latină nu au afectat dialogul cu SUA și procesul de aderare la NATO și UE. Dimpotrivă, au contribuit la acceptarea României ca partener cu bogat potențial diplomatic. În ultimii ani, avem destule exemple de țări membre NATO și UE, care-și exercită suveranitatea și-și afirmă cu succes rolul în noua conjunctura geopolitică, prin promovarea curajoasă de inițiative diplomatice. (continuă)